Omul de astazi transforma totul in "obiecte", incepand cu Omul insusi. Privirea pe care fiecare o arunca asupra lui insusi si asupra altuia nu are o dimensiune spirituala. Omul nu mai este privit decat ca o "caramida", neavand valoare decat ca o marfa. Bolnav fiind , el este privit ca un obiect , redus la membrul sau sau organul bolnav; el este un rinichi, un ficat, un femur sau un stomac, si aceste elemente, la randul lor, nu sunt privite decat ca mecanisme care nu-si mai indeplinesc functia.
Pamantul si Cosmosul intreg, aservite in mod radical, epuizate, reconstituite chimic, dar distruse in " sufletul lor viu", devin sterile.
Lumea aceasta este una a labirintului, a Arborelui care a rupt legatura cu samanta sa.
Omul, neinspirat de Cuvant ( Hristos) , proiecteaza asupra tuturor lucrurilor care-l inconjoara propria-i lipsa de semnificatie, in sensul etimologic al acestui termen; caci, in ochii sai, el a compensat acest gol printr-o exaltare a eului, ce va face obiectul une altei si altei caderi.
Astfel fiecare lucru este redus la stricta sa aparenta si dincolo de ea nu mai licareste nici o alta lumina, nu mai murmura nici un alt sunet, nici o mireasma nu se mai raspandeste, nici un pas de dans nu se mai schiteaza, prin care ar putea sa inainteze spre imbratisarea Cuvantului ( Hristos) si manifestarea prezentei sale in El. Intr-o asemenea atmosfera nici o inima nu bate. Totul ingheata , chiar si acest Dumnezeu "mort" ce mai este inca preaslavit, in templele goale ale atator parohii, de cativa credinciosi care, pentru a-i ramane fideli, raman la o constiinta religioasa deformata si infantila.
Ei nu se mai hranesc spiritual decat cu ritualuri lipsite de sens, din care orice simbol a fost inlaturat, deoarece era resimtit ca nesemnificativ si, deci inutil. Privirea aruncata asupra acestor texte sfinte din Sf. Evanghelie apare ca aceea aruncata asupra unor "oseminte" uscate supuse criticii istorice. Printr-o exegeza istorico-critica se incearca adunarea si analiza formala a textelor pentru a constitui un sistem la fel de inert, de uscat, din care este inlaturat tot ceea ce, din aceasta perspectiva , pare a fi depasit.Moartea si invierea sunt circumscrise unui mit antic, in orizontul caruia preotul devine terapeut. Supra-eul religios, isi gaseste confortul prin identificarea sa cu lumea universitara, profund reductiva in materie de experienta interioara, iluminativa si total negatoare a calitatii unui alt spatiu si a unui alt timp decat cel asupra caruia ea are puterea de stapanire. Lumile ingerilor, creaturi nevazute ale caror spatii nu au fost inca atinse, dar care sunt experimentate de catre cei ce respira in spatiul liturgic al Invierii, sunt inlaturate.
Intr-adevar, daca in relatia noastra cu pamantul, cu plantele, cu animalele, cu toate elementele cosmosului, nu suntem constienti de aceasta dimensiune, daca nu ascultam cantand in fiecare din aceste elemente ingerul care le ocroteste si care intra in rezonanta cu cosmosul nostru launtric, noi creem caderea sau omul modern.
Nici o ecologie nu va avea prin ea insasi eficacitate, daca noi nu vom simti palpitand din nou Cuvantul in intimitatea fiecarui lucru, daca nu vom simti viata dansand in fiecare proces de transformare si daca noi insine nu vom intra in comuniune cu temeiul nostru creator Dumnezeu, izvorul si devenirea noastra.
In cultura si civilizatia romaneasca traditionala ( pana astazi!) intalnim o remarcabila dorinta de infrumusetare,de ridicare la drum de porti si cu functii spirituale.
"Poarta joaca un rol important in riturile nuptiale propriu-zise", observa un antropolog, dupa cum , de asemenea, spatiul simbolic al portii e cuprins si angajat "in cantecele funebre".