Omul modern - cea mai ieftina masina

Omul de astazi transforma totul in "obiecte", incepand cu Omul insusi. Privirea pe care fiecare o arunca asupra lui insusi si asupra altuia nu are o dimensiune spirituala. Omul nu mai este privit decat ca o "caramida", neavand valoare decat ca o marfa. Bolnav fiind , el este privit ca un obiect , redus la membrul sau sau organul bolnav; el este un rinichi, un ficat, un femur sau un stomac, si aceste elemente, la randul lor, nu sunt privite decat ca mecanisme care nu-si mai indeplinesc functia.Pamantul si Cosmosul intreg, aservite in mod radical, epuizate, reconstituite chimic, dar distruse in " sufletul lor viu", devin sterile.

Lumea aceasta este una a labirintului, a Arborelui care a rupt legatura cu samanta sa.

Omul, neinspirat de Cuvant ( Hristos) , proiecteaza asupra tuturor lucrurilor care-l inconjoara propria-i lipsa de semnificatie, in sensul etimologic al acestui termen; caci, in ochii sai, el a compensat acest gol printr-o exaltare a eului, ce va face obiectul une altei si altei caderi.

Astfel fiecare lucru este redus la stricta sa aparenta si dincolo de ea nu mai licareste nici o alta lumina, nu mai murmura nici un alt sunet, nici o mireasma nu se mai raspandeste, nici un pas de dans nu se mai schiteaza, prin care ar putea sa inainteze spre imbratisarea Cuvantului ( Hristos) si manifestarea prezentei sale in El. Intr-o asemenea atmosfera nici o inima nu bate. Totul ingheata , chiar si acest Dumnezeu "mort" ce mai este inca preaslavit, in templele goale ale atator parohii, de cativa credinciosi care, pentru a-i ramane fideli, raman la o constiinta religioasa deformata si infantila.Ei nu se mai hranesc spiritual decat cu ritualuri lipsite de sens, din care orice simbol a fost inlaturat, deoarece era resimtit ca nesemnificativ si, deci inutil. Privirea aruncata asupra acestor texte sfinte din Sf. Evanghelie apare ca aceea aruncata asupra unor "oseminte" uscate supuse criticii istorice. Printr-o exegeza istorico-critica se incearca adunarea si analiza formala a textelor pentru a constitui un sistem la fel de inert, de uscat, din care este inlaturat tot ceea ce, din aceasta perspectiva , pare a fi depasit.

Moartea si invierea sunt circumscrise unui mit antic, in orizontul caruia preotul devine terapeut. Supra-eul religios, isi gaseste confortul prin identificarea sa cu lumea universitara, profund reductiva in materie de experienta interioara, iluminativa si total negatoare a calitatii unui alt spatiu si a unui alt timp decat cel asupra caruia ea are puterea de stapanire. Lumile ingerilor, creaturi nevazute ale caror spatii nu au fost inca atinse, dar care sunt experimentate de catre cei ce respira in spatiul liturgic al Invierii, sunt inlaturate.

Intr-adevar, daca in relatia noastra cu pamantul, cu plantele, cu animalele, cu toate elementele cosmosului, nu suntem constienti de aceasta dimensiune, daca nu ascultam cantand in fiecare din aceste elemente ingerul care le ocroteste si care intra in rezonanta cu cosmosul nostru launtric, noi creem caderea sau omul modern.

Nici o ecologie nu va avea prin ea insasi eficacitate, daca noi nu vom simti palpitand din nou Cuvantul in intimitatea fiecarui lucru, daca nu vom simti viata dansand in fiecare proces de transformare si daca noi insine nu vom intra in comuniune cu temeiul nostru creator Dumnezeu, izvorul si devenirea noastra.

Poarta - Hotar - Troita -Trecere

O poarta are intotdeauna un simbol thanatic de trecere dar si de hotar.

Ea reprezinta o trecere dincolo, un simbolism deopotriva al hotarului si al permeabilizarii lui.

In cultura si civilizatia romaneasca traditionala ( pana astazi!) intalnim o remarcabila dorinta de infrumusetare,de ridicare la drum de porti si cu functii spirituale.

"Poarta joaca un rol important in riturile nuptiale propriu-zise", observa un antropolog, dupa cum , de asemenea, spatiul simbolic al portii e cuprins si angajat "in cantecele funebre".

Pe sub o asemenea poarta, mediind sacrul intre lumi trece "Calea sufletelor eroilor".Dupa cum remarca etnologii, referitor la riturile comunitare de trecere ale unui decedat in "lumea de dincolo", ele surprind "un moment de mare tensiune ce se produce in procesul complex pe care viziunea populara il aseaza la raspantia ca poarta dintre cele doua jumatati ale neamului. Potrivit conceptiei traditionale romanesti, " neamul este o mare unitate, din care fac parte atat cei vii cat si cei morti, cei ce traiesc in lumea mitica de dincolo" ( Mihai Pop ). Cele doua jumatati ale neamului se unesc pe plan mitic, asigurandu-se astfel miscarea neintrerupta in univers. Sta , asadar, in puterea termenului de "hotar" sa desemneze o astfel de vecinatate.

Astfel, hotarul ajunge culme a unor teritorii mitice sacre si vama a profunzimilor existentei.In aceasta exprimare spirituala, hotarul devine troita si trecere de taina dintr-un taram in altul.

La acest hotar, ca o poarta se aseaza troita.Troita indeplineste astfel rolul de poarta si hotar fixand astfel limitele ce odinioara erau reprezentate de "stalpii de hotar"(crucea romaneasca), arbori infierati sau cruci de hotar.

Poarta devine astfel pentru noi ,hotar, troita, trecere, o norma comunitara, de orizont metafizic.

Fara exprimarea - prin arbori impletiti, prin coloane duble, prin alte multe simulacre - poarta, aceasta nuntire de hotar spre trecere risca sa piarda toti mortii nelumiti.

Crampee simbolice

Orice cultura este ca humusul ce s-a constituit pe baza unor date misterioase si universale in jurul unei limbi care ii construieste bogatia si specificitatea. In miezul ei se naste Omul, care va fi modelat in sunetele cuvantului sau si de valorile sale; el este ca un copac cu radacini infipte in pamant care-i asigura seva necesara cresterii.

Dar omul nu este numai fiul pamantului neinsufletit. Samanta sa germineaza in cea mai mare parte in ceea ce se numeste ADAM ( pamantul sau launtric). "Chipul lui Dumnezeu" este samanta lui ADAM; ea este un "micro-cuvant", o imagine a Cuvantului divin, care face din Om o fiinta inzestrata cu darul vorbirii - singura fiinta logofora dintre animalele create. Pentru a putea vorbi, el trebuie sa se ridice in picioare in mediul sau exterior.
Insa, pentru a putea deveni pe deplin Cuvant, nu numai samanta, ci fruct al acestui pom, intr-o dimensiune de "asemanare", Omul va trebui sa se inalte in fiinta sa launtrica.

Si totul se intampla ca si cum samanta de pom din pamantul ADAM si-ar infinge radacinile si si-ar impinge seva fara ca aceasta sa aiba puterea de a iesi la lumina si de a-si urma cresterea ca sa devina rod.

Totul se intampla ca si cum o eroare de programare ar face ca energia sa sa ia drept lumina tenebrele pamantului si ar face-o sa devieze orizontal pentru a da acolo, jos, roade inselatoare, acestea fiind, de fapt, roade ale inconstientei Omului!

O asemanea inconstienta proiectata in afara creeaza lumea junglei; ea provoaca proliferarea culturii in categorii determinate de valoarea acestor roade: admirabile seducatoare, dar in raport cu adevarata vocatie a Omului, ele sunt aproape sterpe.

Pentru cel care simte gustul semintei si nevoia ei de a creste, o astfel de conditionare este insuportabila ; desi deviata orizontal fata de legile sfinte sau de pioasele moralisme, aceasta nevoie izbucneste la un moment dat, dar, deseori, in forme anarhice devastatoare, ce provoaca suferinte enorme. Suntem indreptatiti sa ne intrebam daca exista undeva o usa care ar da spre programul originar, inainte de "Cadere" si care ar permite pomului sa-si gaseasca drumul drept spre verticalizare.

Prin aceste cuvinte nu "filosofam" excesiv cata vreme mitul autohton al Marii Treceri - exprimat, bunaoara, de sute de texte ceremonial-funerare versificate - vorbeste de o calatorie finala a omului, ce se petrece necesar in lungul unui arbore urias, strabator de nivele cosmice si perceput ca o "scara la cer".

Exista o Traditie primordiala, ce este adaptata uneori la niste conditii ciclice particulare, adica readaptari ale Traditiei Primordiale.

Se creaza un centru spiritual derivat din cel suprem, sau se tamaduieste un vechi centru ofilit pentru ca " s-au taiat radacinile", dupa expresia cabalistica, adica s-a rupt contactul cu Centrul Suprem. Pomul din Rai este un arbore inversat.

Dupa conceptia traditionala lumea principala se reflecta in lumea noastra fenomenala, ca o oglinda in acord inversat. De aceea Arborele Lumii care este Axis Mundi, element imuabil intr-un univers in devenire, e principial prin excelenta. E firesc sa apara inversat in ochii contemplativilor.Cu radacinile sale adanc infipte in pamant si cu varful ridicat spre cer , arborele devine axial si asigura comunicarea intre trei lumi : lumea subpamanteana, cea terestra si cea celesta. Pentru acelasi motiv, tot ce e trecator e in mod definitoriu simbolic si e simbolic tot ce nu-si are ratiunea suficienta in el. Universul e trecator si a-i realiza simbolismul inseamna a-i realiza radacinile in lumea imuabila a ideilor. Cu alte cuvinte simbolismul isi are radacina in constelatii. Arborele inversat, cu radacinile lui ceresti este o imago mundi. Nu intamplator la Nasterea Mantuitorului apare o stea mare pe cer ( dupa marturia Magilor), iar Hristos devine Noul Adam dar si Pomul Vietii.

Universul este un "arbore inversat", implantandu-si radacinile in cer si intinzandu-si ramurile peste tot pamantul. Nu este exclus ca aceasta imagine sa fi fost sugerata de raspandirea razelor solare. Crengile devin aerul , focul, apa, pamantul e.t.c.

Am putea spune ca Arborele Lumii e inversat numai in mod iluzoriu, prin reflectarea lui in apele inferioare ale lumii, in ochii omului obisnuit care nu poate vedea dincolo de aparente.

In realitate viziunea noastra e anormala, e o nalucire a adevaratei directii a Arborelui Lumii care dispare indata ce atingem planul de reflexie, adica in momentul cand oglinda apelor inferioare e sub noi.

Numai pentru acela care a trecut prin acest punct, simbolul dispare pentru ca a disparut lumea si ideile eterne devin accesibile in mod nemijlocit, direct.

Acest arbore, (Hristos- Noul Adam, Pomul Vietii impartasit euharistic) , pentru cine iL cauta, iL gasim in inima lumii si in inima noastra.