Anima naturaliter christiana

Ceea ce se evidentiaza studiind de aproape viata religioasa a poporului nostru este naturaletea credintei crestine. O credinta care transfigureaza Cosmosul fara a-l distruge, nici repudia. O viziune globala a Universului care nu este pesimista, pentru ca binele va reusi, in final, sa triumfe asupra raului. Tot ceea ce traieste in Cosmos face parte din drama Mantuirii prin suferintele Mantuitorului Hristos. In virtutea acestei jertfe, pomii rodesc, animalele-si hranesc puii, mama-si leagana copilul etc. Lumea intreaga asculta de un singur principiu conducator : acela al ordinii si armoniei ( randuiala). Datorita acestui principiu , cosmologic si moral in acelasi timp, Universul intreg se mentine in conexiune, tot ceea ce exista demonstreaza solodaritatea dintre toate nivelele realitatii. Pana astazi s-a pastrat aceasta legatura mitica si mistica intre om si pamantul sau natal. Sentimentul ca sunntem rude cu pietrele,padurile, apele este frumos redat de Eminescu in Scrisoarea III :"...tot ce misca in tara asta, raul, ramul, mi-e prieten numai mie...", apoi noi mai avem sintagma :"Codrul,frate cu romanul", ca sa nu mai vorbim de universala categorisire a celor nascuti fara tata - " copii din flori".

Acest principiu de ordine, armonie si apartenenta nu este inerent lucrurilor, apartine lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, este o manifestare externa a purtarii de grija a lui Dumnezeu fata de noi oamenii,in viata si in istorie.

Datorita credintei acestea, poporul nostru nu a cazut niciodata in pacatul disperarii de-a lungul tragicului nostru destin. Mereu am avut speranta ca, in cele din urma Binele va triumfa asupra raului.

Soarele si dorul de acasa

La inceput , inainte de cadere, pamantul si soarele, ca de altfel intreaga creatie, era unita in Dumnezeu. Prin cadere, Adam cade si din comuniunea lui cu lumea si din comuniunea lui cu Dumnezeu, caderea fiind inteleasa ca o izolare, insingurare.

Constientizand despartirea, pacatul, omul incepe sa inteleaga ca soarele nu-l mai lumineaza din interior, ci ca , dupa separarea pamantului adamic de Dumnezeu, el poate fi doar umbrit.

Caderea aduce foame si moarte.

Soarele interior, mai ramane ca reminiscenta si simbol in inima. Inima devenind "Soarele spiritual". In anumite cazuri reprezentarea inimii aduna cele doua aspecte ale ei lumina si caldura ,ea devenind centru al afectivitatii.

Viata si afectivitatea fiind foarte apropiate una de alta, daca nu chiar legate intr-o interdependenta. Aceste legaturi stranse, ale vietii cu afectivitatea, le aduna impreuna in acelasi simbolism al caldurii. In virtutea acestei asimilari in limbajul comun se vorbeste in mod curent de spre caldura sentimentului sau a afectiunii.

Trebuie de asemenea sa observam ca, atunci cand focul se polarizeaza in cele doua aspecte complemmentare care sunt lumina si caldura, acestea se afla, in manifestarea lor intr-o opozitie .

Se stie ca, si din punctul de vedere al fizicii, o flacara este cu atat mai calda cu cat e mai putin luminoasa. La fel, sentimentul este intr-adevar o caldura fara lumina (vezi vorba populara: "iubirea este oarba"), si se poate gasi in om si o lumina fara caldura, aceea a ratiunii, care nu este decat o lumina reflectata, rece ca lumina lunara, care o simbolizeaza.

La fel se poate vorbi si despre inteligenta pura...ca fiind forma dubla a luminii si caldurii.

Focul ce se salasluieste in centrul fiintei umane (inima), este in acelasi timp lumina si caldura. Trebuia insa sa deosebim iubirea de sentiment si intelepciunea de ratiune.

Acest soare interior este cel care face din om un antropos, ( ana- antropi = cel ce priveste in sus), o fiinta verticala, cu o stabilitate voluntara, o fiinta ale carei elanuri catre ideal, ale carei rugaciuni, sentimente inaltatoare si nobile se ridica asemenea tamaii spre cer. Acest soare interior il transforma pe om intr-un templu.

Reprezentarile sfintilor in bisericile noastre tocmai despre aceasta vorbesc. Nimbul luminos din jurul capetelor lor, nu reprezinta un reflector exterior ce revarsa lumina peste ei ci lumina interioara a "Soarelui Dreptatii" dintransii.

In acelasi timp, este adevarat, omul a fost dotat si cu creier, ca instrument al gandirii inchise in lume. Dar numai inima, printr-o respiratie vie, permite omului sa ramana unit cu Dumnezeu, sa devina gandire vie. (La om, forta centrifuga are drept organ creierul, iar forta centripeta, inima).Numai datorita acestei respiratii, omul munceste fericit in Dumnezeu.

Cazut din soarele interior, omul nu se poate servi decat de creier si de anexele lui, traind doar din posibilitatile lui de transformare intr-o gandire latenta, nemaiputand sa devina o gandire vie.

Aceasta ratacire ii descopera omului desertaciunea. La capatul puterilor, daca coboara in inima, zgomotul desart al lumii amuteste si in tacerea inimii devine o singura inima cu inima lumii intregi. Aceasta inima este regasirea Paradisului pierdut, avand alaturi in calatoriea proprie, pe Marele Pelerin Hristos. Inima lumii este lacasul si pastratorul vietii cosmice. La aceasta se referea Sf.Ap.Ioan atunci cand zice"Lumina , care lumineaza pe tot omul ce vine in lume",lumina care ne uneste intr-un tot, asa cum Mantuitorul zice " Eu si Tatal una suntem".

Ajungand noi, la aceasta cunoastere, se atinge cu adevarat centrul. Dar nu numai propriul centru, ci si, prin aceasta, centrul tuturor lucrurilor. Se realizeaza unirea inimii noastre cu "Soarele Dreptatii" care este adevarata "Inima a Lumii", si in aceasta unire ajungem in " Ierusalimul ceresc",care, este in noi simtit ca foame si sete spirituala, ca, soarele si dorul nostru de acasa.

Crampee simbolice

Orice cultura este ca humusul ce s-a constituit pe baza unor date misterioase si universale in jurul unei limbi care ii construieste bogatia si specificitatea. In miezul ei se naste Omul, care va fi modelat in sunetele cuvantului sau si de valorile sale; el este ca un copac cu radacini infipte in pamant care-i asigura seva necesara cresterii.

Dar omul nu este numai fiul pamantului neinsufletit. Samanta sa germineaza in cea mai mare parte in ceea ce se numeste ADAM ( pamantul sau launtric). "Chipul lui Dumnezeu" este samanta lui ADAM; ea este un "micro-cuvant", o imagine a Cuvantului divin, care face din Om o fiinta inzestrata cu darul vorbirii - singura fiinta logofora dintre animalele create. Pentru a putea vorbi, el trebuie sa se ridice in picioare in mediul sau exterior.
Insa, pentru a putea deveni pe deplin Cuvant, nu numai samanta, ci fruct al acestui pom, intr-o dimensiune de "asemanare", Omul va trebui sa se inalte in fiinta sa launtrica.

Si totul se intampla ca si cum samanta de pom din pamantul ADAM si-ar infinge radacinile si si-ar impinge seva fara ca aceasta sa aiba puterea de a iesi la lumina si de a-si urma cresterea ca sa devina rod.

Totul se intampla ca si cum o eroare de programare ar face ca energia sa sa ia drept lumina tenebrele pamantului si ar face-o sa devieze orizontal pentru a da acolo, jos, roade inselatoare, acestea fiind, de fapt, roade ale inconstientei Omului!

O asemanea inconstienta proiectata in afara creeaza lumea junglei; ea provoaca proliferarea culturii in categorii determinate de valoarea acestor roade: admirabile seducatoare, dar in raport cu adevarata vocatie a Omului, ele sunt aproape sterpe.

Pentru cel care simte gustul semintei si nevoia ei de a creste, o astfel de conditionare este insuportabila ; desi deviata orizontal fata de legile sfinte sau de pioasele moralisme, aceasta nevoie izbucneste la un moment dat, dar, deseori, in forme anarhice devastatoare, ce provoaca suferinte enorme. Suntem indreptatiti sa ne intrebam daca exista undeva o usa care ar da spre programul originar, inainte de "Cadere" si care ar permite pomului sa-si gaseasca drumul drept spre verticalizare.
Prin aceste cuvinte nu "filosofam" excesiv cata vreme mitul autohton al Marii Treceri - exprimat, bunaoara, de sute de texte ceremonial-funerare versificate - vorbeste de o calatorie finala a omului, ce se petrece necesar in lungul unui arbore urias, strabator de nivele cosmice si perceput ca o "scara la cer".

Exista o Traditie primordiala, ce este adaptata uneori la niste conditii ciclice particulare, adica readaptari ale Traditiei Primordiale.

Se creaza un centru spiritual derivat din cel suprem, sau se tamaduieste un vechi centru ofilit pentru ca " s-au taiat radacinile", dupa expresia cabalistica, adica s-a rupt contactul cu Centrul Suprem. Pomul din Rai este un arbore inversat.

Dupa conceptia traditionala lumea principala se reflecta in lumea noastra fenomenala, ca o oglinda in acord inversat. De aceea Arborele Lumii care este Axis Mundi, element imuabil intr-un univers in devenire, e principial prin excelenta. E firesc sa apara inversat in ochii contemplativilor.Cu radacinile sale adanc infipte in pamant si cu varful ridicat spre cer , arborele devine axial si asigura comunicarea intre trei lumi : lumea subpamanteana, cea terestra si cea celesta. Pentru acelasi motiv, tot ce e trecator e in mod definitoriu simbolic si e simbolic tot ce nu-si are ratiunea suficienta in el. Universul e trecator si a-i realiza simbolismul inseamna a-i realiza radacinile in lumea imuabila a ideilor. Cu alte cuvinte simbolismul isi are radacina in constelatii. Arborele inversat, cu radacinile lui ceresti este o imago mundi. Nu intamplator la Nasterea Mantuitorului apare o stea mare pe cer ( dupa marturia Magilor), iar Hristos devine Noul Adam dar si Pomul Vietii.

Iar, nu intamplator sute de texte ceremonial-funerare versificate vorbesc de o calatorie finala a omului, ce se petrece necesar in lungul unui arbore urias,strabatator de nivele cosmice si perceput ca o "scara la cer", la romani acestui element psihopomp vertical al depasirii limitei adaugandu-i-se nu episodul raului Lethe, despovarator al memoriei ci, ca mediere tipica, consumul apei dintr-un cauc: acolo unde Marele Drum atinge "centrul", locul "bradului la cer" si al ruperii de nivel -
O maica batrana
C-un cauc in mana
Calatori adapa...
Astfel, sorbind apa liminara, eliberati de retardari, - lustrali de-acum - ei se pot imbraca in postexistenta...

Universul este un "arbore inversat", implantandu-si radacinile in cer(principiile) si intinzandu-si ramurile peste tot pamantul(desfasurarea manifestarilor). Nu este exclus ca aceasta imagine sa fi fost sugerata de raspandirea razelor solare. Crengile devin aerul , focul, apa, pamantul e.t.c.

Am putea spune ca Arborele Lumii e inversat numai in mod iluzoriu, prin reflectarea lui in apele inferioare ale lumii, in ochii omului obisnuit care nu poate vedea dincolo de aparente.
In realitate viziunea noastra e anormala, e o nalucire a adevaratei directii a Arborelui Lumii care dispare indata ce atingem planul de reflexie, adica in momentul cand oglinda apelor inferioare e sub noi.

Numai pentru acela care a trecut prin acest punct, simbolul dispare pentru ca a disparut lumea. Si, ideile eterne devin accesibile in mod nemijlocit, direct. Accesul catre fruct devine posibil, adica fiinta ajunge in centrul lumii noastre, cucerind viata vesnica.Ce este adevarat pentru Paradisul terestru este,desigur, si pentru Ierusalimul ceresc, pentru ca si unul si celalalt nu sunt, in definitiv, decat cele doua aspecte complementare pe care le ia una si aceeasi realitate in functie de cum este considerata.

Acest arbore, (Hristos- Noul Adam, Pomul Vietii impartasit euharistic) , pentru cine iL cauta, iL gasim in inima lumii si in inima noastra.

Moartea Initiatica

O alta problema ce pare neinteleasa de cea mai mare parte a contemporanilor care au pretentia de cunoastere a lucrurilor acestora, este ceea ce se numeste " moartea initiatica".

Astfel , s-a intamplat sa intalnim expresia de "moarte fictiva", termen ce marturiseste cea mai completa ignoranta a realitatilor de acest ordin. Cei care se exprima astfel nu vad, evident, decat exteriorul ritului si n-au nici o idee despre efectele pe care trebuie sa le produca asupra acelora care sunt intradevar calificati.

Altfel, si-ar da seama ca aceasta moarte, departe de a fi "fictiva" este, din contra, intr-un sens, mai reala decat chiar moartea inteleasa in sensul strict al cuvantului, caci este evident ca profanul care moare nu devine initiat prin acest fapt...

Initierea este in general descrisa ca o a "doua nastere", ceea ce este si adevarat; dar aceasta a "doua nastere" implica, in mod necesar, moartea pentru lumea profana si o urmeaza imediat, deoarece nu sunt decat cele doua fete ale aceleiasi schimbari de stare. Acest fenomen se va repeta la atingerea oricarei alte stari de existenta. Intre moartea initiatica si cea "de-a doua nastere",are loc "coborarea in Infern"ce corespunde labirintului interior,starii de ratacire.

A doua nastere, inteleasa ca fiind corespunzatoare initierii prime, este ceea ce s-ar putea numi o "regenerare psihica" ce nu e decat pregatitoare in raport cu realizarea unor posibilitati de ordin mai inalt, de ordin spiritual in adevaratul sens al cuvantului. Punctul acestui proces initiatic (mortii initiatice) este deci acela care va marca trecerea de la ordinul psihic la ordinul spiritual; aceasta trecere va putea fi privita, in special , ca fiind constituita de o " a doua moarte" si de" a treia nastere".

Trebuie sa adaugam ca aceasta " a treia nastere" va fi reprezentata mai degraba ca o "inviere" decat ca o nastere obisnuita.

Ascendit a terra in Coelum iterumque descendit in Terram et recipit vim Superiorum et Inferiorum.

Initiatul , in Theosi-ul lui, experimenteaza o precipitare a posibilitatilor inferioare intr-un caput mortuum si cristalizarea posibilitatilor superioare, in Excelsis. La mijloc, individualitatea a disparut , ramane ca termen mediu un hieroglif cu aparenta de om.

Este necesar ca si noi sa incercam sa luam parte la acest "Festin de Nemurire" ca sa ne identificam complet cu Darul si Daruitorul Vietii.

E un ospat cosmic la care toata Firea participa ca in Miorita.

"Lumea de pe lume s-a strans de privea

Soarele si Luna din Ceriu le radea,

S-apoi fost-au poftiti la nunta

Craiasa furnicilor,

Craiasa albinelor,

Si craiasa zanelor,

Minunea minunilor,

Din ostrovul florilor...

S-a tinut veselia ani intregi, s-acum mai tine inca, cine se duce acolo be` si mananca."

( Numai sa poata ajunge... ceea ce, recunoastem nu este la indemana tuturor...)

Despre Mesterul Manole

Elementul dramatic al legendei Mesterului Manole - zidirea propriei sale sotii - il regasim intr-un spatiu mai larg si in alte arii folclorice.

Motivul bisericii, care se darama inainte de a i se jetrtfi o faptura omeneasca, il intalnim si in Scotia. Sfantul Colomban se trudea zilnic sa ridice o catedrala la Iona, dar zidurile se pravaleau necontenit. Cerul il vesteste ca lucrerea nu se va putea desavarsi decat inmormantandu-se de vie o fiinta omeneasca, si astfel este zidit, in temelia catedralei, Oran, tovarasul sfantului.

Si credinta ca mesterul moare indata ce termina lucrarea e destul de raspandita. Ca orice credinta folclorica si aceasta poate avea multe intelesuri si mai multe explicatii. Cea mai comuna ar fi ca mesterul sa moara, el fiind cel dintai care intra ( prin simplul fapt ca e acolo) intr-o cladire abia terminata.


Dar regasim aici totdeauna teama omului de lucrul mainilor sale, pe care nu se cade sa-l faca desavarsit, pentru ca desavarsit nu poate crea decat Dumnezeu.


Obiectele de arta populara ramaneasca nu sunt bunaoara, niciodata terminate; li se mai poate adauga un nou ornament, pot fi completate, revizuite, desavarsite.


Teama de desavarsire poate sa fie o forma a temerii de moarte. Omul nu poate crea nimic desavarsit decat cu pretul vietii sale. Numai Dumnezeu poate crea fara sa-si saraceasca sau sa-si diminueze fiinta.


Omul fiind faptura, fiind el insusi creat, este steril atat timp cat nu-si insufleteste creatia mainilor sale cu jertfirea sa sau a aproapelui.De aceea un lucru nou facut este primejdios ; este o forma a mortii, este ceva care inca nu traieste si nu va putea trai decat absorbandu-si un suflet - al primei fiinte care intre in contact cu el. Numai dupa ce a fost " cunoscut", adica insufletit de cineva, el devine inofensiv; trece in randul lucrarilor vii, in orice caz, inceteaza de a mai fi o forma a mortii.




Manastirea Curtea-de-Arges a fost si ea la inceput construita pe acelasi principiu. Ziua se zidea, noaptea se darama. Mesterul Manole a fost deci pus in fata a doua solutii : maretia, puterea sau iubirea. Manole a ales de dragul trufiei, si-a ucis iubirea.

Ortodoxia adevarata se afla toata adunata intr-o metanie, punctul de intalnire a smereniei; pe apofatic. Acolo in cupola smerita a inimii rugatoare se naste zilnic ortodoxia.Asa cum a fost ea perceputa si de neamul romanesc. E bine sa ne multumim sa meditam asupra Mesterului Manole, ca asupra unui univers spiritual de sine statator ce se leaga de mitul cosmogonic ( anthropocosmosul).

Poarta - Hotar - Troita -Trecere

O poarta are intotdeauna un simbol thanatic de trecere dar si de hotar.

Ea reprezinta o trecere dincolo, un simbolism deopotriva al hotarului si al permeabilizarii lui.

In cultura si civilizatia romaneasca traditionala ( pana astazi!) intalnim o remarcabila dorinta de infrumusetare,de ridicare la drum de porti si cu functii spirituale.

"Poarta joaca un rol important in riturile nuptiale propriu-zise", observa un antropolog, dupa cum , de asemenea, spatiul simbolic al portii e cuprins si angajat "in cantecele funebre".

Pe sub o asemenea poarta, mediind sacrul intre lumi trece "Calea sufletelor eroilor".Dupa cum remarca etnologii, referitor la riturile comunitare de trecere ale unui decedat in "lumea de dincolo", ele surprind "un moment de mare tensiune ce se produce in procesul complex pe care viziunea populara il aseaza la raspantia ca poarta dintre cele doua jumatati ale neamului. Potrivit conceptiei traditionale romanesti, " neamul este o mare unitate, din care fac parte atat cei vii cat si cei morti, cei ce traiesc in lumea mitica de dincolo" ( Mihai Pop ). Cele doua jumatati ale neamului se unesc pe plan mitic, asigurandu-se astfel miscarea neintrerupta in univers. Sta , asadar, in puterea termenului de "hotar" sa desemneze o astfel de vecinatate.

Astfel, hotarul ajunge culme a unor teritorii mitice sacre si vama a profunzimilor existentei.In aceasta exprimare spirituala, hotarul devine troita si trecere de taina dintr-un taram in altul.

La acest hotar, ca o poarta se aseaza troita.Troita indeplineste astfel rolul de poarta si hotar fixand astfel limitele ce odinioara erau reprezentate de "stalpii de hotar"(crucea romaneasca), arbori infierati sau cruci de hotar.

Poarta devine astfel pentru noi ,hotar, troita, trecere, o norma comunitara, de orizont metafizic.

Fara exprimarea - prin arbori impletiti, prin coloane duble, prin alte multe simulacre - poarta, aceasta nuntire de hotar spre trecere risca sa piarda toti mortii nelumiti.

Sangele pamanului

De la un capat la altul al pamantului, apele noastre sunt infectate, nu numai cu toate sursele poluarii cunoscute si inca necunoscute, ci si cu pacate reale, actuale si cu sange.Nu am intentia sa scriu despre orori..., mijloacele de informare in masa fac acest lucru, si inca nu ne spun totul, dar voi spune putin despre "sangele pamantului", reprezentativ pentru toate celelalte. Petrolul are aceasta denumire.Sub pamant, straturile de petrol sunt incrustate intre o panza de apa si o panza de gaz. Locul petrolului este asemanator cu locul sangelui care se inscrie "pe verticala" intr-o inrudire simbolica din spre apa spre duh.

Exista mai multe paradigme care regrupeaza cate trei elemente inrudite simbolic: piatra, painea si trupul; lemnul, arama si aurul etc.

Aceste paradigme sunt familii simbolice, manunchiuri ale caror energii numite reprezinta spatii de desavarsire si trepte de ridicare a energiilor de la vizibil la invizibil.

Intr-un fel de abatere pe orizontala, petrolul ocupa locul sangelui intre apa si gaz; acesta din urma corespunde Duhului.

Culoarea si compozitia sa evoca aceasta materie nobila, rosie si vascoasa, care este focul. " Sangele pamantului" ne pangareste oceanele. Petrolierele se scufunda, se sparg si lichidul pe care-l transporta se scurge, este luat de curenti, distruge flora si fauna marilor, pasarile... totul moare.

Mana unui nesabuit deschide vanele unei conducte petroliere si suvoiul se scurge...

Confruntarea se petrece sub ochii nostri. Oare o vedem?

Atunci intervine sarea oceanelor, prezenta operativa , la fel cum este sarea " marii noastre launtrice", care aduce iluminarea " apelor din cer" in " apele de pe pamant".

Omul este deci , pentru intregul cosmos, echivalentul sarii pentru sange si prin extensie, pentru tot trupul pe care sangele il strabate si il hraneste

Simbol al intelepciunii divine, sarea functioneaza precum un catalizator in procesul care, in cea mai neinsemnata dintre celulele ce ne alcatuiesc, separa si uneste polul "lumina" programat pentru a reconstitui o anumita celula si polul "intuneric", care nu este aparent programat, dar care formeaza un potential straniu, capabil sa reconstituie intregul trup. ( Tocmai datorita extremei varietati a celulelor se practica manipulari genetice de "clonare" cu ajutorul carora se obtin, pornind de la celula-mama de planta, copia acestei plante; tot astfel se poate obtine copia unui animal; si daca maine se va obtine copia unui om...? )

Cand ajunge omul sa se implineasca, fiecare celula a trupului sau se transforma si, prin puterea sarii, tinde catre lumina. In ceea ce priveste sangele, nu se poate folosi cuvantul " sanguinificare", dar ar trebui sa inventam un astfel de cuvant care sa reprezinte procesul ce are loc in sangele Omului, proces comparabil cu cel ce are loc in acest alt " sange al pamanului", reprezentat de vin.

Pentru noi " sanguinificarea" am putea atarna-o de " induhovnicire". Dragostea intrata in inima care " indelung rabda, este binevoitoare, nu se lauda, nu invidiaza, nu se poarta cu necuviinta..." (Corinteni cap.13)

Aceasta dragoste, va fi ultima energie pe care omul descoperind-o din lutul sau interior, o va face treapta pentru folosirea tuturor darurilor pamantului si inaltarea sa catre Creatorul sau.

Cerbul

Sfintenia simbolului Cerbului ne este aratata prin faptul ca in bestiarul medieval, cerbul asezat langa un izvor de apa simbolizeaza sufletul insetat dupa apa eternitatii, cum ni-l prezinta, un binecunoscut verset din Psalmii lui David :" Cum doreste un cerb izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine Dumnezeule !" ( Ps. 42, 1-2 ).

Cerbul este o semnificatie a unicornului, aratata si de vechiul dicton : " Omnes ante Mosem per Unicornem profetaverunt ". ( Toti cei dinaintea lui Moise au profetizat prin unicorn.) A trece de la cerb la unicorn echivaleaza cu parcurgerea inversa a ciclului, ceea ce este definitia realizarii initiatice.

Oare nu cumva aceasta translatie a capului cerbului, adica a partii lui esentiale, dusa la simbolul unui mediu statal, nu exprima printre altele si o descoperire a unor enigme din istoria Moldovei?

Orice societate traditionala are , in mod necesar, un nucleu spiritual, la care participa in mod euharistic am putea spune. Acest nucleu, care prinde toti ganglionii tarii, se infiltreaza in toate madularele, si rabufneste in afara sub infatisari de mituri, de legende, de totemuri si animale sacre ce se cuibaresc in steme heraldice, ca intr-o cetatuie. Si nu intri in ea din afara, ca in citadelele vizibile; poarta se forteaza pe dinauntru.

Se stie ca una din capitalele Moldovei incipiente a fost Baia, astazi cazuta la starea de sat. Baia a existat in mod cert , inainte de intemeierea "oficiala" a Moldovei, poate cu mai mult de o suta de ani inainte de 1353, sau, vorbind in stil mitic, inaintea dramei sacre pe care a jucat-o Bourul, Dragos si cateaua Molda; ca orice mit dramatizat si exteriorizat, a creat o " lungime de unda", o vibratie ce a dat tonus-ul vital noului organism statal, structurandu-l ab initium pana la sfarsitul veacului.

S-a pastrat sigiliul vechiului oras Baia ( Civitas Moldavensis ). Dateaza cu certitudine din sec. al 13- lea. Cum stiinta heraldica apartine Hermetismului, cu un caracter net simbolic, in stema apare bourul care imperecheaza, in mod androginic, Soarele si Luna din dreapta si din stanga lui, adica suscita o miscare ondulatorie pozitiv-negativa, singura care poate face viabila o entitate in aceasta lume a dualitatii. In sigiliul Baii, in campul acestei uniri de contrarii, adica in "inima" sigiliului, se gaseste un cerb in profil in plina goana, prins ca intr-un instantaneu fotografic. Iata ca locul superior al pecetii este rezervat capului taiat al cerbului, care dupa o incubatie, se transmuta in capul de bour, Dragos regnate. El iese din vasul, din matricea tarii pe cere o reprezinta sigiliul Baii. Cerbul lunar se transforma in Bour solar, si Moldova , dupa o epoca de incubatie, trece de la potenta la act, pentru ca sa-si indeplineasca destinele si misiunea.

Potentialul

Asa suntem noi: meniti sa ne schimbam si in acelasi timp sa ramanem tintuiti in labirinturile noastre; siliti la o trecere, dar amanam sa o facem; creati pentru a fi liberi, dar cazuti in robie! In om se confrunta doua puteri opuse, dar care rezulta din acelasi principiu; una este un obstacol in calea celeilalte tocmai pentru ca aceasta din urma sa se desfasoare la maxim in spatiul uman; cand ajunge la paroxism, una dintre puteri pune stapanire pe Om si se identifica cu el.

Omul nu-i pune calului obstacole ca sa-l doboare, ci pentru a-l face sa se depaseasca atunci cand trece peste obstacole.

Dupa principiul artelor martiale orientale, adversarul nu este niciodata dusman; el sta in fata omului pentru a provoca, prin impotrivirea lui , aparitia unei noi dimensiuni a acestuia.Se poate astfel presupune ca in Om zace un potential imens; el poarta in sine acest "altceva" invizibil, necunoscut, cosmic; si acest "altceva" este alcatuit din forte contrare; una porunceste si cealalta se impotriveste , incetineste , amana...

Falsii profeti

Falsii profeti, glorifica inaltimile si deschid in mod artificial accesul catre ele, acordand fluxurilor acestor coloane crescatoare un dinamism ascensional inductor de extaze, levitatii, iesiri in afara trupului etc., prin recursul doar la tehnici exterioare.

Falsii profeti ii introduc pe discipolii lor in lumile invizibile pe care ei, totusi, nu le-au cucerit si ii manipuleaza, oferindu-le iluzia " modificarii campului constiintei". Stiintele psihologice sunt astazi, in parte, stapanite de acest demon. Evident nu cele ce se sclerozeaza in spatele zidurilor conformiste ale universitatilor noastre, eu ma refer mai curand la stiintele care sau emancipat de tutela lor paterna si au explodat in "New Age". Acestea au regasit pe dibuite vocatia ontologica a omului, dar, prinse de mirajul universalitatii culturilor, spre care generatia noastra se deschide, si de mirajul bogatiilor lor, unite cu atatea descoperiri in toate domeniile acestui inceput de secol, bratele lor nu mai pot cuprinde intregul, inima lor se sfarama.Aceste stiinte propun experiente ale globalitatii, desi tehnicile folosite, lipsite de meditatii religioase sau culturale normative, din care au fost scoase, pot sa conduca la iluminari ai caror subiecti sunt incapabili sa distinga daca este vorba de realitate sau de iluzie.

Indrumatorii spirituali cunosc bine pericolul imens al unor asemenea practici, care separate de " toposul" lor traditional, pot sa conduca la nebunie.

Numeroase tehnici cere se practica astazi, plecand de la dansuri, cantece, sunete, lumini etc., pentru a stimula cresterea valorii energetice a unui grup si a crea o fisura in starea de constiinta obisnuita a participantilor, ii introduc pe acestia intr-un orizont emotional, in care se pot produce vindecari spectaculoase. Dar bolnavii astfel vindecati nu dabandesc totusi, din interior, calitatea vibratorie a constiintei si nici calitatea iubirii care-i este un corolar inseparabil, singura ce permite integrarea globala a acestei stari de constiinta. Bolnavii nu pot astfel sa stapaneasca vindecarea lor si recidiveaza intr-un fel sau altul, sau cunosc o extensie psihica ce ii face adesea sa se prabuseasca in dezordinile acestei categorii. Aceste tehnici, lipsite de cunoastere - cunoasterea fiind diabolica - profaneaza harul dumnezeiesc, singurul care poate savarsi orice vindecare.

Ele reprezinta o reactualizare a ispitei lui Hristos in pustia Qarantaniei si a ispitei " primului Adam", cel al Genezei - Hristos fiind numit " al doilea Adam" - mai ales sub aspectul fructului dorit si considerat pretios pentru a reusi de unul singur.

Cuceritori

Nu cuceresti cerul batand campii spatiului.

Robia gravitatii este la fel de dura, de cruda si de implacabila pretutindeni in regnul materiei. O galaxie departata la un miliard de ani lumina e tot " pamant" si cine nu a simtit, deci insumat, cerul la doua degete deasupra crestetului capului nu-l va cuceri niciodata.

Pelerin

Biblia abunda in porunca de a scoate incaltamintea, in apropierea unui loc sfant. Fortele pozitive telurice intra, fara impiedicarea unui corp mort, in om, intermediar intre cele de sus si cele de jos.

Prescriptia este rituala. ( Iesire 3,5. " Dumnezeu a zis lui Moise : " nu te apropia de locul acest; scoate-ti incaltamintele din picioare, caci locul pe care il calci este un loc sfant."). Avem in aceste randuri indicatia foarte pretioasa ca daca pelerinajul trebuie sa evite spaimele raului, apoi la fel trebuie sa faca si cu ispitele frumusetii, cel putin cat tine calea, pentru ca drumul lui este median, intre Rau si Bine, adica in dualitate. Pana cand descopera Libertatea in Hristos.Sunt mai ales primejdioase frumusetile periferice ale Paradisului care impiedica viziunea centrului. Numai acesta odata atins, da dreptul de a te bucura de rest.

Trei zile si trei nopti trebuie sa astepte initiatul la poarta sanctuarului, pana la sleirea a tot ce a mai ramas pamantesc din el. Trei zile si trei nopti a asteptat Samson pana i-a crescut din nou parul ras de Dalila, recuperandu-si puterile. Si o noapte s-a batut Iacov cu Ingerul, pana il constranse sa-l binecuvinteze si sa-i dea numele de Israel.

Pelerinul "urca", trecand prin Vamile Vazduhului create din propria substanta a omului cazut, dar tarandu-se spre orizonturile pierdute, in cautarea propriului sau Sine, care in acelasi timp este Centrul, si al lui si al lumii.

Urcusul ca simbol al scarii, este unul din cele mai raspandite in lume, si in toate traditiile, din cauza evidentului sau caracter ascensional. Urcusul inseamna o autodepasire, parasirea unei stari pentru a ajunge la o alta si de acolo la varf, deasupra tuturor starilor de fire.

Urcusul ca o scara, devine un ax vertical, unind toate starile de fire intre ele. Aceste stari sunt lumi, simbolizate de treptele orizontale ce unesc cei doi stalpi laterali. E o specificare a simbolismului crucii. Chematul care urca pe scara intre cele doua coloane ia calea mediana sintetica, descoperind caracterul scarii de Axis Mundi, strabatand toate starile de fire prin centrul lor.

De fapt orice pelerin scoate "scara"(crucea), din propria lui substanta, din Forma lui, luand cuvantul in sensul sau aristotelian, adica din fiinta lui calitativa. Pe ultima treapta insa ajungem numai in starea de jertfa, ea avand caracterul inexorabil sacrificial al unei ascensiuni spirituale.

Nu ajugem la starea de Inviere fara Cruce .

Dor de vesnicie

O stranie si puternica neliniste ne indeamna sa cautam dincolo de viata noastra cotidiana si de experienta noastra nemijlocita, pentru a afla cateva ratiuni cu insemnatate si finalitate absoluta.

Cata vreme acea neliniste nu poarta un nume si nu are o finalitate limpede, bajbaim si ne impleticim prin viata, cautand cu disperare ceva care sa ne ofere satisfactie, sau macar ceva care sa ne potoleasca dorinta chinuitoare ce ne devoreaza. Nestiind ca motorul din spatele acelei dorinte este dorul de Dumnezeu, ne cheltuim timpul si ne risipim energia alergand dupa vise desarte si dupa idoli la moda.

Rugaciunea Sf. Ignatie (vederea pacatului propriu)

" Doamne! Da-ne sa ne vedem pacatele noastre, asa incat mintea noastra, atrasa cu desavarsire de luare aminte fata de pacatele noastre, sa inceteze a mai vedea greselile aproapelui si sa-i vada pe toti, intr-acest chip buni.

Da-ne marele dar al pocaintei, inaintea caruia merge si pe care il naste marele dar al vederii pacatelor noastre.

Pazeste-ne pe noi de amagirea de sine, de patime dulcetii desarte si da-ne sa ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce isi cunosc pacatosenia si lepezi pe cei ce se socotesc drepti, ca sa te marim in veci, intru vesnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevarat, Rascumparatorul celor robiti si Mantuitorul celor pierduti. Amin ".

O , om

O, om, ce mari raspunderi ai
de tot ce faci pe lume,
de tot ce spui in scris sau grai,
de pilda ce la altii dai,
caci ea, mereu, spre iad sau rai
pe multi o sa indrume.

Ce grija trebuie sa pui
in viata ta in toata,
caci gandul care-l scrii sau spui
s-a dus... in veci nu-l mai aduni,
si vei culege roada lui
ori viu, ori mort, odata.

Ai spus o vorba, vorba ta
mergand din gura-n gura
va-nveseli sau va-ntrista
rodind samanta pusa-n ea
de dragoste sau ura.

Scrii un cuvant... Cuvantul scris
e-un leac sau o otrava,
tu vei muri, dar tot ce-ai scris
ramane-n urma drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre-ocara sau spre slava.

Ai spus un cantec, versul tau,
ramane dupa tine
indemn spre bine sau spre rau,
spre curatie sau desfrau,
lasand in inimi rodul sau
de har sau de rusine.

Arati o cale, calea ta
in urma ta nu piere,
e calea buna sau e rea,
va prabusi sau va-nalta,
vor merge suflete pe ea
spre cer sau spre durere.

Traiesti o viata... Viata ta.
e una numai una.
oricum ar fi, tu nu uita:
cum ti-o traiesti vei castiga
ori fericire pe vecie
ori chin pe totdeauna.

O , om ! Ce mari raspunderi ai.
tu vei plece din lume.
dar ce ai spus prin scris sau grai
sau lasi prin pilda care-o dai
pe multi, spre iad sau multi spre rai
mereu, o sa-i indrume.

Deci nu uita ! Fii credincios
cu grija si cu teama
sa lasi in urma luminos,
un semn, un gand, un drum frumos,
odata vei da seama.

Traian Dorz