Luceafarul lui Eminescu - tentativa de a-l exorciza pe Lucifer

In Luceafarul, Mihai Eminescu imagineaza, ipostaze arhetipale ale iubirii, intr-un efort de reconfigurare moderna a transcendentului.

Luceafarul/Hyperion, print de lumina, fiu al A-Toate-Facatorului, aminteste inconfundabil, ca intr-o strafulgerare, de Lucifer, in ipostaza sa primordiala, anterioara caderii sau...

Citam , pentru edificare, din dialogul unde "Parintele vesniciei" respinge cererea Luceafarului de a-l preschimba in fiinta muritoare:

Iar tu Hyperion ramai

Oriunde ai apune...

Cere-mi cuvantul meu dintai -

Sa-ti dau intelepciune?

Ultimul vers este unic, in tot cuprinsul poemului, prin referinta neechivoca la identitatea mitica a eroului eminescian.Intelepciunea, ca atribut primar a Luceafarului ( Hyperion) , trimite fara dubiu la descrierea alegorica a lui Lucifer, inclusa in cartea lui Ezechiel :

" Ajunsesi la cea mai inalta desavarsire, erai plin de intelepciune si desavarsit in frumusete." ( Ezechiel 28.12)

iar caderea explicata:

" Ti s-a ingamfat inima din pricina frumusetii tale, ti-ai stricat intelepciunea cu stralucirea ta." ( Ezechiel 28.17)

Pornind de la aceste detalii intelegem semnificatia celor doua ipostaze ale Luceafarului cand se arata Catalinei:

Prima aparitie : " Parea un tanar voievod

Cu par de aur moale,

Un vanat giulgi se-cheie nod

Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii

E alba ca de ceara-

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scantie-n afara.

A doua aparitie: " Pe negre vitele-i de par

Coroana-i arde pare,

Venea plutind in adevar

Scaldat in foc de soare.

...............................................

Dar ochii mari si luminati

Lucesc adanc himeric,

Ca doua patimi fara sat

Si pline de-ntuneric.

Eminescu, insa se arata discret in a revela identitatea eroului ( Lucifer), dar analogia limpede ne descopera, ca Eminescu, inchina explicit poemul lui Lucifer ( Satan), incercand o exorcizare sau o prezentare a sa in erou... pozitiv.

Evident , incercarea lui Eminescu nu vizeaza glorificarea principiului luciferic, ci in fapt, ingroparea lui. Caci temei trufiei luciferice i se substituie in poem tema iubirii, ce tinde sa depaseasca frontiera dintre imanent si trenscendent.

Coincidenta semnificativa, incercarea lui Eminescu de a dezactiva motivul damnatiei asa cum e ea formulata in Luceafarul, publicat in 1883, este coroborata, in opera lui Nietzsche, de scenariul antitetic - echivalent in grandoare - al mortii lui Dumnezeu, pe care filosoful il expune in cartea Asa grait-a Zarathustra, tiparita - simpla coincidenta - tot in 1883.

Luceafarul lui Eminescu ( implozia lui Lucifer ca principiu malefic) si basmul lui Nietzsche ( moartea lui Dumnezeu) ca mesaje convergente semnaleaza o erodare a capacitatii unei vremi de a mai rosti despre transcendent.

Apare tema fascinanta a iubirii ca Eros, ce se vrea o substituire a creatiei torsionate dramatic de antiteze insolubile intre Bine si rau. Eros, prin care poemul eminescian structureaza un proiect mai vast, de a aboli insusi postulatul raului.

Anima naturaliter christiana

Ceea ce se evidentiaza studiind de aproape viata religioasa a poporului nostru este naturaletea credintei crestine. O credinta care transfigureaza Cosmosul fara a-l distruge, nici repudia. O viziune globala a Universului care nu este pesimista, pentru ca binele va reusi, in final, sa triumfe asupra raului. Tot ceea ce traieste in Cosmos face parte din drama Mantuirii prin suferintele Mantuitorului Hristos. In virtutea acestei jertfe, pomii rodesc, animalele-si hranesc puii, mama-si leagana copilul etc. Lumea intreaga asculta de un singur principiu conducator : acela al ordinii si armoniei ( randuiala). Datorita acestui principiu , cosmologic si moral in acelasi timp, Universul intreg se mentine in conexiune, tot ceea ce exista demonstreaza solodaritatea dintre toate nivelele realitatii. Pana astazi s-a pastrat aceasta legatura mitica si mistica intre om si pamantul sau natal. Sentimentul ca sunntem rude cu pietrele,padurile, apele este frumos redat de Eminescu in Scrisoarea III :"...tot ce misca in tara asta, raul, ramul, mi-e prieten numai mie...", apoi noi mai avem sintagma :"Codrul,frate cu romanul", ca sa nu mai vorbim de universala categorisire a celor nascuti fara tata - " copii din flori".

Acest principiu de ordine, armonie si apartenenta nu este inerent lucrurilor, apartine lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, este o manifestare externa a purtarii de grija a lui Dumnezeu fata de noi oamenii,in viata si in istorie.

Datorita credintei acestea, poporul nostru nu a cazut niciodata in pacatul disperarii de-a lungul tragicului nostru destin. Mereu am avut speranta ca, in cele din urma Binele va triumfa asupra raului.

Soarele si dorul de acasa

La inceput , inainte de cadere, pamantul si soarele, ca de altfel intreaga creatie, era unita in Dumnezeu. Prin cadere, Adam cade si din comuniunea lui cu lumea si din comuniunea lui cu Dumnezeu, caderea fiind inteleasa ca o izolare, insingurare.

Constientizand despartirea, pacatul, omul incepe sa inteleaga ca soarele nu-l mai lumineaza din interior, ci ca , dupa separarea pamantului adamic de Dumnezeu, el poate fi doar umbrit.

Caderea aduce foame si moarte.

Soarele interior, mai ramane ca reminiscenta si simbol in inima. Inima devenind "Soarele spiritual". In anumite cazuri reprezentarea inimii aduna cele doua aspecte ale ei lumina si caldura ,ea devenind centru al afectivitatii.

Viata si afectivitatea fiind foarte apropiate una de alta, daca nu chiar legate intr-o interdependenta. Aceste legaturi stranse, ale vietii cu afectivitatea, le aduna impreuna in acelasi simbolism al caldurii. In virtutea acestei asimilari in limbajul comun se vorbeste in mod curent de spre caldura sentimentului sau a afectiunii.

Trebuie de asemenea sa observam ca, atunci cand focul se polarizeaza in cele doua aspecte complemmentare care sunt lumina si caldura, acestea se afla, in manifestarea lor intr-o opozitie .

Se stie ca, si din punctul de vedere al fizicii, o flacara este cu atat mai calda cu cat e mai putin luminoasa. La fel, sentimentul este intr-adevar o caldura fara lumina (vezi vorba populara: "iubirea este oarba"), si se poate gasi in om si o lumina fara caldura, aceea a ratiunii, care nu este decat o lumina reflectata, rece ca lumina lunara, care o simbolizeaza.

La fel se poate vorbi si despre inteligenta pura...ca fiind forma dubla a luminii si caldurii.

Focul ce se salasluieste in centrul fiintei umane (inima), este in acelasi timp lumina si caldura. Trebuia insa sa deosebim iubirea de sentiment si intelepciunea de ratiune.

Acest soare interior este cel care face din om un antropos, ( ana- antropi = cel ce priveste in sus), o fiinta verticala, cu o stabilitate voluntara, o fiinta ale carei elanuri catre ideal, ale carei rugaciuni, sentimente inaltatoare si nobile se ridica asemenea tamaii spre cer. Acest soare interior il transforma pe om intr-un templu.

Reprezentarile sfintilor in bisericile noastre tocmai despre aceasta vorbesc. Nimbul luminos din jurul capetelor lor, nu reprezinta un reflector exterior ce revarsa lumina peste ei ci lumina interioara a "Soarelui Dreptatii" dintransii.

In acelasi timp, este adevarat, omul a fost dotat si cu creier, ca instrument al gandirii inchise in lume. Dar numai inima, printr-o respiratie vie, permite omului sa ramana unit cu Dumnezeu, sa devina gandire vie. (La om, forta centrifuga are drept organ creierul, iar forta centripeta, inima).Numai datorita acestei respiratii, omul munceste fericit in Dumnezeu.

Cazut din soarele interior, omul nu se poate servi decat de creier si de anexele lui, traind doar din posibilitatile lui de transformare intr-o gandire latenta, nemaiputand sa devina o gandire vie.

Aceasta ratacire ii descopera omului desertaciunea. La capatul puterilor, daca coboara in inima, zgomotul desart al lumii amuteste si in tacerea inimii devine o singura inima cu inima lumii intregi. Aceasta inima este regasirea Paradisului pierdut, avand alaturi in calatoriea proprie, pe Marele Pelerin Hristos. Inima lumii este lacasul si pastratorul vietii cosmice. La aceasta se referea Sf.Ap.Ioan atunci cand zice"Lumina , care lumineaza pe tot omul ce vine in lume",lumina care ne uneste intr-un tot, asa cum Mantuitorul zice " Eu si Tatal una suntem".

Ajungand noi, la aceasta cunoastere, se atinge cu adevarat centrul. Dar nu numai propriul centru, ci si, prin aceasta, centrul tuturor lucrurilor. Se realizeaza unirea inimii noastre cu "Soarele Dreptatii" care este adevarata "Inima a Lumii", si in aceasta unire ajungem in " Ierusalimul ceresc",care, este in noi simtit ca foame si sete spirituala, ca, soarele si dorul nostru de acasa.

Crampee simbolice

Orice cultura este ca humusul ce s-a constituit pe baza unor date misterioase si universale in jurul unei limbi care ii construieste bogatia si specificitatea. In miezul ei se naste Omul, care va fi modelat in sunetele cuvantului sau si de valorile sale; el este ca un copac cu radacini infipte in pamant care-i asigura seva necesara cresterii.

Dar omul nu este numai fiul pamantului neinsufletit. Samanta sa germineaza in cea mai mare parte in ceea ce se numeste ADAM ( pamantul sau launtric). "Chipul lui Dumnezeu" este samanta lui ADAM; ea este un "micro-cuvant", o imagine a Cuvantului divin, care face din Om o fiinta inzestrata cu darul vorbirii - singura fiinta logofora dintre animalele create. Pentru a putea vorbi, el trebuie sa se ridice in picioare in mediul sau exterior.
Insa, pentru a putea deveni pe deplin Cuvant, nu numai samanta, ci fruct al acestui pom, intr-o dimensiune de "asemanare", Omul va trebui sa se inalte in fiinta sa launtrica.

Si totul se intampla ca si cum samanta de pom din pamantul ADAM si-ar infinge radacinile si si-ar impinge seva fara ca aceasta sa aiba puterea de a iesi la lumina si de a-si urma cresterea ca sa devina rod.

Totul se intampla ca si cum o eroare de programare ar face ca energia sa sa ia drept lumina tenebrele pamantului si ar face-o sa devieze orizontal pentru a da acolo, jos, roade inselatoare, acestea fiind, de fapt, roade ale inconstientei Omului!

O asemanea inconstienta proiectata in afara creeaza lumea junglei; ea provoaca proliferarea culturii in categorii determinate de valoarea acestor roade: admirabile seducatoare, dar in raport cu adevarata vocatie a Omului, ele sunt aproape sterpe.

Pentru cel care simte gustul semintei si nevoia ei de a creste, o astfel de conditionare este insuportabila ; desi deviata orizontal fata de legile sfinte sau de pioasele moralisme, aceasta nevoie izbucneste la un moment dat, dar, deseori, in forme anarhice devastatoare, ce provoaca suferinte enorme. Suntem indreptatiti sa ne intrebam daca exista undeva o usa care ar da spre programul originar, inainte de "Cadere" si care ar permite pomului sa-si gaseasca drumul drept spre verticalizare.
Prin aceste cuvinte nu "filosofam" excesiv cata vreme mitul autohton al Marii Treceri - exprimat, bunaoara, de sute de texte ceremonial-funerare versificate - vorbeste de o calatorie finala a omului, ce se petrece necesar in lungul unui arbore urias, strabator de nivele cosmice si perceput ca o "scara la cer".

Exista o Traditie primordiala, ce este adaptata uneori la niste conditii ciclice particulare, adica readaptari ale Traditiei Primordiale.

Se creaza un centru spiritual derivat din cel suprem, sau se tamaduieste un vechi centru ofilit pentru ca " s-au taiat radacinile", dupa expresia cabalistica, adica s-a rupt contactul cu Centrul Suprem. Pomul din Rai este un arbore inversat.

Dupa conceptia traditionala lumea principala se reflecta in lumea noastra fenomenala, ca o oglinda in acord inversat. De aceea Arborele Lumii care este Axis Mundi, element imuabil intr-un univers in devenire, e principial prin excelenta. E firesc sa apara inversat in ochii contemplativilor.Cu radacinile sale adanc infipte in pamant si cu varful ridicat spre cer , arborele devine axial si asigura comunicarea intre trei lumi : lumea subpamanteana, cea terestra si cea celesta. Pentru acelasi motiv, tot ce e trecator e in mod definitoriu simbolic si e simbolic tot ce nu-si are ratiunea suficienta in el. Universul e trecator si a-i realiza simbolismul inseamna a-i realiza radacinile in lumea imuabila a ideilor. Cu alte cuvinte simbolismul isi are radacina in constelatii. Arborele inversat, cu radacinile lui ceresti este o imago mundi. Nu intamplator la Nasterea Mantuitorului apare o stea mare pe cer ( dupa marturia Magilor), iar Hristos devine Noul Adam dar si Pomul Vietii.

Iar, nu intamplator sute de texte ceremonial-funerare versificate vorbesc de o calatorie finala a omului, ce se petrece necesar in lungul unui arbore urias,strabatator de nivele cosmice si perceput ca o "scara la cer", la romani acestui element psihopomp vertical al depasirii limitei adaugandu-i-se nu episodul raului Lethe, despovarator al memoriei ci, ca mediere tipica, consumul apei dintr-un cauc: acolo unde Marele Drum atinge "centrul", locul "bradului la cer" si al ruperii de nivel -
O maica batrana
C-un cauc in mana
Calatori adapa...
Astfel, sorbind apa liminara, eliberati de retardari, - lustrali de-acum - ei se pot imbraca in postexistenta...

Universul este un "arbore inversat", implantandu-si radacinile in cer(principiile) si intinzandu-si ramurile peste tot pamantul(desfasurarea manifestarilor). Nu este exclus ca aceasta imagine sa fi fost sugerata de raspandirea razelor solare. Crengile devin aerul , focul, apa, pamantul e.t.c.

Am putea spune ca Arborele Lumii e inversat numai in mod iluzoriu, prin reflectarea lui in apele inferioare ale lumii, in ochii omului obisnuit care nu poate vedea dincolo de aparente.
In realitate viziunea noastra e anormala, e o nalucire a adevaratei directii a Arborelui Lumii care dispare indata ce atingem planul de reflexie, adica in momentul cand oglinda apelor inferioare e sub noi.

Numai pentru acela care a trecut prin acest punct, simbolul dispare pentru ca a disparut lumea. Si, ideile eterne devin accesibile in mod nemijlocit, direct. Accesul catre fruct devine posibil, adica fiinta ajunge in centrul lumii noastre, cucerind viata vesnica.Ce este adevarat pentru Paradisul terestru este,desigur, si pentru Ierusalimul ceresc, pentru ca si unul si celalalt nu sunt, in definitiv, decat cele doua aspecte complementare pe care le ia una si aceeasi realitate in functie de cum este considerata.

Acest arbore, (Hristos- Noul Adam, Pomul Vietii impartasit euharistic) , pentru cine iL cauta, iL gasim in inima lumii si in inima noastra.

Moartea Initiatica

O alta problema ce pare neinteleasa de cea mai mare parte a contemporanilor care au pretentia de cunoastere a lucrurilor acestora, este ceea ce se numeste " moartea initiatica".

Astfel , s-a intamplat sa intalnim expresia de "moarte fictiva", termen ce marturiseste cea mai completa ignoranta a realitatilor de acest ordin. Cei care se exprima astfel nu vad, evident, decat exteriorul ritului si n-au nici o idee despre efectele pe care trebuie sa le produca asupra acelora care sunt intradevar calificati.

Altfel, si-ar da seama ca aceasta moarte, departe de a fi "fictiva" este, din contra, intr-un sens, mai reala decat chiar moartea inteleasa in sensul strict al cuvantului, caci este evident ca profanul care moare nu devine initiat prin acest fapt...

Initierea este in general descrisa ca o a "doua nastere", ceea ce este si adevarat; dar aceasta a "doua nastere" implica, in mod necesar, moartea pentru lumea profana si o urmeaza imediat, deoarece nu sunt decat cele doua fete ale aceleiasi schimbari de stare. Acest fenomen se va repeta la atingerea oricarei alte stari de existenta. Intre moartea initiatica si cea "de-a doua nastere",are loc "coborarea in Infern"ce corespunde labirintului interior,starii de ratacire.

A doua nastere, inteleasa ca fiind corespunzatoare initierii prime, este ceea ce s-ar putea numi o "regenerare psihica" ce nu e decat pregatitoare in raport cu realizarea unor posibilitati de ordin mai inalt, de ordin spiritual in adevaratul sens al cuvantului. Punctul acestui proces initiatic (mortii initiatice) este deci acela care va marca trecerea de la ordinul psihic la ordinul spiritual; aceasta trecere va putea fi privita, in special , ca fiind constituita de o " a doua moarte" si de" a treia nastere".

Trebuie sa adaugam ca aceasta " a treia nastere" va fi reprezentata mai degraba ca o "inviere" decat ca o nastere obisnuita.

Ascendit a terra in Coelum iterumque descendit in Terram et recipit vim Superiorum et Inferiorum.

Initiatul , in Theosi-ul lui, experimenteaza o precipitare a posibilitatilor inferioare intr-un caput mortuum si cristalizarea posibilitatilor superioare, in Excelsis. La mijloc, individualitatea a disparut , ramane ca termen mediu un hieroglif cu aparenta de om.

Este necesar ca si noi sa incercam sa luam parte la acest "Festin de Nemurire" ca sa ne identificam complet cu Darul si Daruitorul Vietii.

E un ospat cosmic la care toata Firea participa ca in Miorita.

"Lumea de pe lume s-a strans de privea

Soarele si Luna din Ceriu le radea,

S-apoi fost-au poftiti la nunta

Craiasa furnicilor,

Craiasa albinelor,

Si craiasa zanelor,

Minunea minunilor,

Din ostrovul florilor...

S-a tinut veselia ani intregi, s-acum mai tine inca, cine se duce acolo be` si mananca."

( Numai sa poata ajunge... ceea ce, recunoastem nu este la indemana tuturor...)

Despre Mesterul Manole

Elementul dramatic al legendei Mesterului Manole - zidirea propriei sale sotii - il regasim intr-un spatiu mai larg si in alte arii folclorice.

Motivul bisericii, care se darama inainte de a i se jetrtfi o faptura omeneasca, il intalnim si in Scotia. Sfantul Colomban se trudea zilnic sa ridice o catedrala la Iona, dar zidurile se pravaleau necontenit. Cerul il vesteste ca lucrerea nu se va putea desavarsi decat inmormantandu-se de vie o fiinta omeneasca, si astfel este zidit, in temelia catedralei, Oran, tovarasul sfantului.

Si credinta ca mesterul moare indata ce termina lucrarea e destul de raspandita. Ca orice credinta folclorica si aceasta poate avea multe intelesuri si mai multe explicatii. Cea mai comuna ar fi ca mesterul sa moara, el fiind cel dintai care intra ( prin simplul fapt ca e acolo) intr-o cladire abia terminata.


Dar regasim aici totdeauna teama omului de lucrul mainilor sale, pe care nu se cade sa-l faca desavarsit, pentru ca desavarsit nu poate crea decat Dumnezeu.


Obiectele de arta populara ramaneasca nu sunt bunaoara, niciodata terminate; li se mai poate adauga un nou ornament, pot fi completate, revizuite, desavarsite.


Teama de desavarsire poate sa fie o forma a temerii de moarte. Omul nu poate crea nimic desavarsit decat cu pretul vietii sale. Numai Dumnezeu poate crea fara sa-si saraceasca sau sa-si diminueze fiinta.


Omul fiind faptura, fiind el insusi creat, este steril atat timp cat nu-si insufleteste creatia mainilor sale cu jertfirea sa sau a aproapelui.De aceea un lucru nou facut este primejdios ; este o forma a mortii, este ceva care inca nu traieste si nu va putea trai decat absorbandu-si un suflet - al primei fiinte care intre in contact cu el. Numai dupa ce a fost " cunoscut", adica insufletit de cineva, el devine inofensiv; trece in randul lucrarilor vii, in orice caz, inceteaza de a mai fi o forma a mortii.




Manastirea Curtea-de-Arges a fost si ea la inceput construita pe acelasi principiu. Ziua se zidea, noaptea se darama. Mesterul Manole a fost deci pus in fata a doua solutii : maretia, puterea sau iubirea. Manole a ales de dragul trufiei, si-a ucis iubirea.

Ortodoxia adevarata se afla toata adunata intr-o metanie, punctul de intalnire a smereniei; pe apofatic. Acolo in cupola smerita a inimii rugatoare se naste zilnic ortodoxia.Asa cum a fost ea perceputa si de neamul romanesc. E bine sa ne multumim sa meditam asupra Mesterului Manole, ca asupra unui univers spiritual de sine statator ce se leaga de mitul cosmogonic ( anthropocosmosul).