La inceput , inainte de cadere, pamantul si soarele, ca de altfel intreaga creatie, era unita in Dumnezeu. Prin cadere, Adam cade si din comuniunea lui cu lumea si din comuniunea lui cu Dumnezeu, caderea fiind inteleasa ca o izolare, insingurare. Constientizand despartirea, pacatul, omul incepe sa inteleaga ca soarele nu-l mai lumineaza din interior, ci ca , dupa separarea pamantului adamic de Dumnezeu, el poate fi doar umbrit.
Caderea aduce foame si moarte.
Soarele interior, mai ramane ca reminiscenta si simbol in inima. Inima devenind "Soarele spiritual". In anumite cazuri reprezentarea inimii aduna cele doua aspecte ale ei lumina si caldura ,ea devenind centru al afectivitatii.
Viata si afectivitatea fiind foarte apropiate una de alta, daca nu chiar legate intr-o interdependenta. Aceste legaturi stranse, ale vietii cu afectivitatea, le aduna impreuna in acelasi simbolism al caldurii. In virtutea acestei asimilari in limbajul comun se vorbeste in mod curent de spre caldura sentimentului sau a afectiunii.
Trebuie de asemenea sa observam ca, atunci cand focul se polarizeaza in cele doua aspecte complemmentare care sunt lumina si caldura, acestea se afla, in manifestarea lor intr-o opozitie .
Se stie ca, si din punctul de vedere al fizicii, o flacara este cu atat mai calda cu cat e mai putin luminoasa. La fel, sentimentul este intr-adevar o caldura fara lumina (vezi vorba populara: "iubirea este oarba"), si se poate gasi in om si o lumina fara caldura, aceea a ratiunii, care nu este decat o lumina reflectata, rece ca lumina lunara, care o simbolizeaza.
La fel se poate vorbi si despre inteligenta pura...ca fiind forma dubla a luminii si caldurii.
Focul ce se salasluieste in centrul fiintei umane (inima), este in acelasi timp lumina si caldura. Trebuia insa sa deosebim iubirea de sentiment si intelepciunea de ratiune.
Acest soare interior este cel care face din om un antropos, ( ana- antropi = cel ce priveste in sus), o fiinta verticala, cu o stabilitate voluntara, o fiinta ale carei elanuri catre ideal, ale carei rugaciuni, sentimente inaltatoare si nobile se ridica asemenea tamaii spre cer. Acest soare interior il transforma pe om intr-un templu. Reprezentarile sfintilor in bisericile noastre tocmai despre aceasta vorbesc. Nimbul luminos din jurul capetelor lor, nu reprezinta un reflector exterior ce revarsa lumina peste ei ci lumina interioara a "Soarelui Dreptatii" dintransii.
In acelasi timp, este adevarat, omul a fost dotat si cu creier, ca instrument al gandirii inchise in lume. Dar numai inima, printr-o respiratie vie, permite omului sa ramana unit cu Dumnezeu, sa devina gandire vie. (La om, forta centrifuga are drept organ creierul, iar forta centripeta, inima).Numai datorita acestei respiratii, omul munceste fericit in Dumnezeu.
Cazut din soarele interior, omul nu se poate servi decat de creier si de anexele lui, traind doar din posibilitatile lui de transformare intr-o gandire latenta, nemaiputand sa devina o gandire vie.
Aceasta ratacire ii descopera omului desertaciunea. La capatul puterilor, daca coboara in inima, zgomotul desart al lumii amuteste si in tacerea inimii devine o singura inima cu inima lumii intregi. Aceasta inima este regasirea Paradisului pierdut, avand alaturi in calatoriea proprie, pe Marele Pelerin Hristos. Inima lumii este lacasul si pastratorul vietii cosmice. La aceasta se referea Sf.Ap.Ioan atunci cand zice"Lumina , care lumineaza pe tot omul ce vine in lume",lumina care ne uneste intr-un tot, asa cum Mantuitorul zice " Eu si Tatal una suntem".
Ajungand noi, la aceasta cunoastere, se atinge cu adevarat centrul. Dar nu numai propriul centru, ci si, prin aceasta, centrul tuturor lucrurilor. Se realizeaza unirea inimii noastre cu "Soarele Dreptatii" care este adevarata "Inima a Lumii", si in aceasta unire ajungem in " Ierusalimul ceresc",care, este in noi simtit ca foame si sete spirituala, ca, soarele si dorul nostru de acasa.
