Omul modern - cea mai ieftina masina

Omul de astazi transforma totul in "obiecte", incepand cu Omul insusi. Privirea pe care fiecare o arunca asupra lui insusi si asupra altuia nu are o dimensiune spirituala. Omul nu mai este privit decat ca o "caramida", neavand valoare decat ca o marfa. Bolnav fiind , el este privit ca un obiect , redus la membrul sau sau organul bolnav; el este un rinichi, un ficat, un femur sau un stomac, si aceste elemente, la randul lor, nu sunt privite decat ca mecanisme care nu-si mai indeplinesc functia.Pamantul si Cosmosul intreg, aservite in mod radical, epuizate, reconstituite chimic, dar distruse in " sufletul lor viu", devin sterile.

Lumea aceasta este una a labirintului, a Arborelui care a rupt legatura cu samanta sa.

Omul, neinspirat de Cuvant ( Hristos) , proiecteaza asupra tuturor lucrurilor care-l inconjoara propria-i lipsa de semnificatie, in sensul etimologic al acestui termen; caci, in ochii sai, el a compensat acest gol printr-o exaltare a eului, ce va face obiectul une altei si altei caderi.

Astfel fiecare lucru este redus la stricta sa aparenta si dincolo de ea nu mai licareste nici o alta lumina, nu mai murmura nici un alt sunet, nici o mireasma nu se mai raspandeste, nici un pas de dans nu se mai schiteaza, prin care ar putea sa inainteze spre imbratisarea Cuvantului ( Hristos) si manifestarea prezentei sale in El. Intr-o asemenea atmosfera nici o inima nu bate. Totul ingheata , chiar si acest Dumnezeu "mort" ce mai este inca preaslavit, in templele goale ale atator parohii, de cativa credinciosi care, pentru a-i ramane fideli, raman la o constiinta religioasa deformata si infantila.Ei nu se mai hranesc spiritual decat cu ritualuri lipsite de sens, din care orice simbol a fost inlaturat, deoarece era resimtit ca nesemnificativ si, deci inutil. Privirea aruncata asupra acestor texte sfinte din Sf. Evanghelie apare ca aceea aruncata asupra unor "oseminte" uscate supuse criticii istorice. Printr-o exegeza istorico-critica se incearca adunarea si analiza formala a textelor pentru a constitui un sistem la fel de inert, de uscat, din care este inlaturat tot ceea ce, din aceasta perspectiva , pare a fi depasit.

Moartea si invierea sunt circumscrise unui mit antic, in orizontul caruia preotul devine terapeut. Supra-eul religios, isi gaseste confortul prin identificarea sa cu lumea universitara, profund reductiva in materie de experienta interioara, iluminativa si total negatoare a calitatii unui alt spatiu si a unui alt timp decat cel asupra caruia ea are puterea de stapanire. Lumile ingerilor, creaturi nevazute ale caror spatii nu au fost inca atinse, dar care sunt experimentate de catre cei ce respira in spatiul liturgic al Invierii, sunt inlaturate.

Intr-adevar, daca in relatia noastra cu pamantul, cu plantele, cu animalele, cu toate elementele cosmosului, nu suntem constienti de aceasta dimensiune, daca nu ascultam cantand in fiecare din aceste elemente ingerul care le ocroteste si care intra in rezonanta cu cosmosul nostru launtric, noi creem caderea sau omul modern.

Nici o ecologie nu va avea prin ea insasi eficacitate, daca noi nu vom simti palpitand din nou Cuvantul in intimitatea fiecarui lucru, daca nu vom simti viata dansand in fiecare proces de transformare si daca noi insine nu vom intra in comuniune cu temeiul nostru creator Dumnezeu, izvorul si devenirea noastra.

Poarta - Hotar - Troita -Trecere

O poarta are intotdeauna un simbol thanatic de trecere dar si de hotar.

Ea reprezinta o trecere dincolo, un simbolism deopotriva al hotarului si al permeabilizarii lui.

In cultura si civilizatia romaneasca traditionala ( pana astazi!) intalnim o remarcabila dorinta de infrumusetare,de ridicare la drum de porti si cu functii spirituale.

"Poarta joaca un rol important in riturile nuptiale propriu-zise", observa un antropolog, dupa cum , de asemenea, spatiul simbolic al portii e cuprins si angajat "in cantecele funebre".

Pe sub o asemenea poarta, mediind sacrul intre lumi trece "Calea sufletelor eroilor".Dupa cum remarca etnologii, referitor la riturile comunitare de trecere ale unui decedat in "lumea de dincolo", ele surprind "un moment de mare tensiune ce se produce in procesul complex pe care viziunea populara il aseaza la raspantia ca poarta dintre cele doua jumatati ale neamului. Potrivit conceptiei traditionale romanesti, " neamul este o mare unitate, din care fac parte atat cei vii cat si cei morti, cei ce traiesc in lumea mitica de dincolo" ( Mihai Pop ). Cele doua jumatati ale neamului se unesc pe plan mitic, asigurandu-se astfel miscarea neintrerupta in univers. Sta , asadar, in puterea termenului de "hotar" sa desemneze o astfel de vecinatate.

Astfel, hotarul ajunge culme a unor teritorii mitice sacre si vama a profunzimilor existentei.In aceasta exprimare spirituala, hotarul devine troita si trecere de taina dintr-un taram in altul.

La acest hotar, ca o poarta se aseaza troita.Troita indeplineste astfel rolul de poarta si hotar fixand astfel limitele ce odinioara erau reprezentate de "stalpii de hotar"(crucea romaneasca), arbori infierati sau cruci de hotar.

Poarta devine astfel pentru noi ,hotar, troita, trecere, o norma comunitara, de orizont metafizic.

Fara exprimarea - prin arbori impletiti, prin coloane duble, prin alte multe simulacre - poarta, aceasta nuntire de hotar spre trecere risca sa piarda toti mortii nelumiti.

Crampee simbolice

Orice cultura este ca humusul ce s-a constituit pe baza unor date misterioase si universale in jurul unei limbi care ii construieste bogatia si specificitatea. In miezul ei se naste Omul, care va fi modelat in sunetele cuvantului sau si de valorile sale; el este ca un copac cu radacini infipte in pamant care-i asigura seva necesara cresterii.

Dar omul nu este numai fiul pamantului neinsufletit. Samanta sa germineaza in cea mai mare parte in ceea ce se numeste ADAM ( pamantul sau launtric). "Chipul lui Dumnezeu" este samanta lui ADAM; ea este un "micro-cuvant", o imagine a Cuvantului divin, care face din Om o fiinta inzestrata cu darul vorbirii - singura fiinta logofora dintre animalele create. Pentru a putea vorbi, el trebuie sa se ridice in picioare in mediul sau exterior.
Insa, pentru a putea deveni pe deplin Cuvant, nu numai samanta, ci fruct al acestui pom, intr-o dimensiune de "asemanare", Omul va trebui sa se inalte in fiinta sa launtrica.

Si totul se intampla ca si cum samanta de pom din pamantul ADAM si-ar infinge radacinile si si-ar impinge seva fara ca aceasta sa aiba puterea de a iesi la lumina si de a-si urma cresterea ca sa devina rod.

Totul se intampla ca si cum o eroare de programare ar face ca energia sa sa ia drept lumina tenebrele pamantului si ar face-o sa devieze orizontal pentru a da acolo, jos, roade inselatoare, acestea fiind, de fapt, roade ale inconstientei Omului!

O asemanea inconstienta proiectata in afara creeaza lumea junglei; ea provoaca proliferarea culturii in categorii determinate de valoarea acestor roade: admirabile seducatoare, dar in raport cu adevarata vocatie a Omului, ele sunt aproape sterpe.

Pentru cel care simte gustul semintei si nevoia ei de a creste, o astfel de conditionare este insuportabila ; desi deviata orizontal fata de legile sfinte sau de pioasele moralisme, aceasta nevoie izbucneste la un moment dat, dar, deseori, in forme anarhice devastatoare, ce provoaca suferinte enorme. Suntem indreptatiti sa ne intrebam daca exista undeva o usa care ar da spre programul originar, inainte de "Cadere" si care ar permite pomului sa-si gaseasca drumul drept spre verticalizare.

Prin aceste cuvinte nu "filosofam" excesiv cata vreme mitul autohton al Marii Treceri - exprimat, bunaoara, de sute de texte ceremonial-funerare versificate - vorbeste de o calatorie finala a omului, ce se petrece necesar in lungul unui arbore urias, strabator de nivele cosmice si perceput ca o "scara la cer".

Exista o Traditie primordiala, ce este adaptata uneori la niste conditii ciclice particulare, adica readaptari ale Traditiei Primordiale.

Se creaza un centru spiritual derivat din cel suprem, sau se tamaduieste un vechi centru ofilit pentru ca " s-au taiat radacinile", dupa expresia cabalistica, adica s-a rupt contactul cu Centrul Suprem. Pomul din Rai este un arbore inversat.

Dupa conceptia traditionala lumea principala se reflecta in lumea noastra fenomenala, ca o oglinda in acord inversat. De aceea Arborele Lumii care este Axis Mundi, element imuabil intr-un univers in devenire, e principial prin excelenta. E firesc sa apara inversat in ochii contemplativilor.Cu radacinile sale adanc infipte in pamant si cu varful ridicat spre cer , arborele devine axial si asigura comunicarea intre trei lumi : lumea subpamanteana, cea terestra si cea celesta. Pentru acelasi motiv, tot ce e trecator e in mod definitoriu simbolic si e simbolic tot ce nu-si are ratiunea suficienta in el. Universul e trecator si a-i realiza simbolismul inseamna a-i realiza radacinile in lumea imuabila a ideilor. Cu alte cuvinte simbolismul isi are radacina in constelatii. Arborele inversat, cu radacinile lui ceresti este o imago mundi. Nu intamplator la Nasterea Mantuitorului apare o stea mare pe cer ( dupa marturia Magilor), iar Hristos devine Noul Adam dar si Pomul Vietii.

Universul este un "arbore inversat", implantandu-si radacinile in cer si intinzandu-si ramurile peste tot pamantul. Nu este exclus ca aceasta imagine sa fi fost sugerata de raspandirea razelor solare. Crengile devin aerul , focul, apa, pamantul e.t.c.

Am putea spune ca Arborele Lumii e inversat numai in mod iluzoriu, prin reflectarea lui in apele inferioare ale lumii, in ochii omului obisnuit care nu poate vedea dincolo de aparente.

In realitate viziunea noastra e anormala, e o nalucire a adevaratei directii a Arborelui Lumii care dispare indata ce atingem planul de reflexie, adica in momentul cand oglinda apelor inferioare e sub noi.

Numai pentru acela care a trecut prin acest punct, simbolul dispare pentru ca a disparut lumea si ideile eterne devin accesibile in mod nemijlocit, direct.

Acest arbore, (Hristos- Noul Adam, Pomul Vietii impartasit euharistic) , pentru cine iL cauta, iL gasim in inima lumii si in inima noastra.

Sangele pamanului

De la un capat la altul al pamantului, apele noastre sunt infectate, nu numai cu toate sursele poluarii cunoscute si inca necunoscute, ci si cu pacate reale, actuale si cu sange.Nu am intentia sa scriu despre orori..., mijloacele de informare in masa fac acest lucru, si inca nu ne spun totul, dar voi spune putin despre "sangele pamantului", reprezentativ pentru toate celelalte. Petrolul are aceasta denumire.Sub pamant, straturile de petrol sunt incrustate intre o panza de apa si o panza de gaz. Locul petrolului este asemanator cu locul sangelui care se inscrie "pe verticala" intr-o inrudire simbolica din spre apa spre duh.

Exista mai multe paradigme care regrupeaza cate trei elemente inrudite simbolic: piatra, painea si trupul; lemnul, arama si aurul etc.

Aceste paradigme sunt familii simbolice, manunchiuri ale caror energii numite reprezinta spatii de desavarsire si trepte de ridicare a energiilor de la vizibil la invizibil.

Intr-un fel de abatere pe orizontala, petrolul ocupa locul sangelui intre apa si gaz; acesta din urma corespunde Duhului.

Culoarea si compozitia sa evoca aceasta materie nobila, rosie si vascoasa, care este focul. " Sangele pamantului" ne pangareste oceanele. Petrolierele se scufunda, se sparg si lichidul pe care-l transporta se scurge, este luat de curenti, distruge flora si fauna marilor, pasarile... totul moare.

Mana unui nesabuit deschide vanele unei conducte petroliere si suvoiul se scurge...

Confruntarea se petrece sub ochii nostri. Oare o vedem?

Atunci intervine sarea oceanelor, prezenta operativa , la fel cum este sarea " marii noastre launtrice", care aduce iluminarea " apelor din cer" in " apele de pe pamant".

Omul este deci , pentru intregul cosmos, echivalentul sarii pentru sange si prin extensie, pentru tot trupul pe care sangele il strabate si il hraneste

Simbol al intelepciunii divine, sarea functioneaza precum un catalizator in procesul care, in cea mai neinsemnata dintre celulele ce ne alcatuiesc, separa si uneste polul "lumina" programat pentru a reconstitui o anumita celula si polul "intuneric", care nu este aparent programat, dar care formeaza un potential straniu, capabil sa reconstituie intregul trup. ( Tocmai datorita extremei varietati a celulelor se practica manipulari genetice de "clonare" cu ajutorul carora se obtin, pornind de la celula-mama de planta, copia acestei plante; tot astfel se poate obtine copia unui animal; si daca maine se va obtine copia unui om...? )

Cand ajunge omul sa se implineasca, fiecare celula a trupului sau se transforma si, prin puterea sarii, tinde catre lumina. In ceea ce priveste sangele, nu se poate folosi cuvantul " sanguinificare", dar ar trebui sa inventam un astfel de cuvant care sa reprezinte procesul ce are loc in sangele Omului, proces comparabil cu cel ce are loc in acest alt " sange al pamanului", reprezentat de vin.

Pentru noi " sanguinificarea" am putea atarna-o de " induhovnicire". Dragostea intrata in inima care " indelung rabda, este binevoitoare, nu se lauda, nu invidiaza, nu se poarta cu necuviinta..." (Corinteni cap.13)

Aceasta dragoste, va fi ultima energie pe care omul descoperind-o din lutul sau interior, o va face treapta pentru folosirea tuturor darurilor pamantului si inaltarea sa catre Creatorul sau.

Cerbul

Sfintenia simbolului Cerbului ne este aratata prin faptul ca in bestiarul medieval, cerbul asezat langa un izvor de apa simbolizeaza sufletul insetat dupa apa eternitatii, cum ni-l prezinta, un binecunoscut verset din Psalmii lui David :" Cum doreste un cerb izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine Dumnezeule !" ( Ps. 42, 1-2 ).

Cerbul este o semnificatie a unicornului, aratata si de vechiul dicton : " Omnes ante Mosem per Unicornem profetaverunt ". ( Toti cei dinaintea lui Moise au profetizat prin unicorn.) A trece de la cerb la unicorn echivaleaza cu parcurgerea inversa a ciclului, ceea ce este definitia realizarii initiatice.

Oare nu cumva aceasta translatie a capului cerbului, adica a partii lui esentiale, dusa la simbolul unui mediu statal, nu exprima printre altele si o descoperire a unor enigme din istoria Moldovei?

Orice societate traditionala are , in mod necesar, un nucleu spiritual, la care participa in mod euharistic am putea spune. Acest nucleu, care prinde toti ganglionii tarii, se infiltreaza in toate madularele, si rabufneste in afara sub infatisari de mituri, de legende, de totemuri si animale sacre ce se cuibaresc in steme heraldice, ca intr-o cetatuie. Si nu intri in ea din afara, ca in citadelele vizibile; poarta se forteaza pe dinauntru.

Se stie ca una din capitalele Moldovei incipiente a fost Baia, astazi cazuta la starea de sat. Baia a existat in mod cert , inainte de intemeierea "oficiala" a Moldovei, poate cu mai mult de o suta de ani inainte de 1353, sau, vorbind in stil mitic, inaintea dramei sacre pe care a jucat-o Bourul, Dragos si cateaua Molda; ca orice mit dramatizat si exteriorizat, a creat o " lungime de unda", o vibratie ce a dat tonus-ul vital noului organism statal, structurandu-l ab initium pana la sfarsitul veacului.

S-a pastrat sigiliul vechiului oras Baia ( Civitas Moldavensis ). Dateaza cu certitudine din sec. al 13- lea. Cum stiinta heraldica apartine Hermetismului, cu un caracter net simbolic, in stema apare bourul care imperecheaza, in mod androginic, Soarele si Luna din dreapta si din stanga lui, adica suscita o miscare ondulatorie pozitiv-negativa, singura care poate face viabila o entitate in aceasta lume a dualitatii. In sigiliul Baii, in campul acestei uniri de contrarii, adica in "inima" sigiliului, se gaseste un cerb in profil in plina goana, prins ca intr-un instantaneu fotografic. Iata ca locul superior al pecetii este rezervat capului taiat al cerbului, care dupa o incubatie, se transmuta in capul de bour, Dragos regnate. El iese din vasul, din matricea tarii pe cere o reprezinta sigiliul Baii. Cerbul lunar se transforma in Bour solar, si Moldova , dupa o epoca de incubatie, trece de la potenta la act, pentru ca sa-si indeplineasca destinele si misiunea.

Anima naturaliter christiana

Ceea ce se evidentiaza studiind de aproape viata religioasa a poporului nostru este naturaletea credintei crestine. O credinta care transfigureaza Cosmosul fara a-l distruge, nici repudia. O viziune globala a Universului care nu este pesimista, pentru ca binele va reusi, in final, sa triumfe asupra raului. Tot ceea ce traieste in Cosmos face parte din drama Mantuirii prin suferintele Mantuitorului Hristos. In virtutea acestei jertfe, pomii rodesc, animalele-si hranesc puii, mama-si leagana copilul etc. Lumea intreaga asculta de un singur principiu conducator : acela al ordinii si armoniei ( randuiala). Datorita acestui principiu , cosmologic si moral in acelasi timp, Universul intreg se mentine in conexiune, tot ceea ce exista demonstreaza solodaritatea dintre toate nivelele realitatii.

Acest principiu de ordine si armonie nu este inerent lucrurilor, apartine lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, este o manifestare externa a purtarii de grija a lui Dumnezeu fata de noi oamenii,in viata si in istorie.

Datorita credintei acestea, poporul nostru nu a cazut niciodata in pacatul disperarii de-a lungul tragicului nostru destin.

Mereu am avut speranta ca, in cele din urma Binele va triumfa asupra raului.

Crampee

Cand se zideste ceva sub semnul crucii, o casa sau o zidire, prin infingerea ei in pamant se determina punctul central, nodul vital si sintetic, cuprinzand in el , toata zidirea.

Este un procedeu tipic al masoneriei operative, care proiecteaza edificiul de sus in jos, consacrand faptul ca-si are radacinile in cer.

Se fixeaza nodul sintetic, in jurul caruia tot haosul ambiant se va transforma in cosmos , se elaboreaza un nou centru spiritual.

Orice caracter al arhitecturii sacre, incepe conceptual cu crucea, cu Varful care se proiecteaza de-a lungul axei verticale in " Piatra de Fundament", din temelie.
Intre aceste doua puncte extreme se " precipita" intr-un mod ideal orice constructie ideala.
Ea se poate apoi inscrie intr-un patrat, hexagon sau pentagon, dezvoltandu-se astfel intr-un edificiu cu trei dimensiuni, corporificandu-se in el.
In lumea aparentelor, adica in lumea noastra, procesul pare exact invers, dar adevaratul edificiu se coboara intotdeauna din cer.

( Ca o paranteza)
De aceia , in fresce Voievozii tin in mana biserici, in primul rand sa arate ca ele se coboara din Cer pe pamant, in al doilea rand sa le consacre lui Dumnezeu.
Cum multi dintre ei erau patroni, cel putin onorifici ai breslelor de zidari, se gaseau indrituiti sa-si spuna " Mari Arhitecti".
Ca o concluzie: Pana si in arhitectura moderna planul initial, sintetic, se numeste "proiect",fara ca autorul lui sa-si dea seamade adevaratul sens al termenului.Contemplata in lumea ideilor pure, opera arhitectonica, se "proiecteaza" apoi pe pamant intr-un edificiu tridimensional, dupa modul "precipitarii" unei solutii suprasaturate.Mai precis, temeliile oricarei cladiri traditionale, fie biserica fie edificiu civil, sunt in cer, dupa cum tot in cer sunt radacinile arborelui cosmic.

Orice zidire care are la inceput punerea unei cruci, este o expresie arhitecturala a transformarii Haosului in Cosmos, comuna tuturor doctrinelor cosmologice; zidire care este o imitatie a creerii lumii.Haosul este in mod definitoriu "domiciliul" demonului care nu-i poate admite transformarea echivaland pentru dansul cu o pieire.
De aceia in teologia patristica pomul vietii din rai este asemanat cu semnul crucii, diferit de pomul cunostintei binelui si al raului. De ce a fost pedepsit Adam?Pentru ca a mancat mai intai din arborele Cunostintei Binelui si al Raului, uitand de Arborele Vietii, cauzal fata de primul. Daca proceda invers, nu se intampla nimic.
Si daca in Rai , Adam a fost primul gradinar al gradinii Raiului, Mantuitorul fiul tamplarului ce descopera "lemnul", dupa Inviere este confundat de femeile mironosite de la mormant cu Gradinarul .( Noul Gradinar - Noul Adam).

Trebuie sa intelegem ca in perioada Mantuitorului lemnul crucii avea forma unui singur par,(ne gandim pentru o clipa si la Coloana fara sfarsit a lui Bracusi) dus in spate, pana la Golgota , si care se transforma in aspectul lui microcosmic in toiag sau carja lui Dumnezeu, din care s-au facut carjele arhieresti. Prin ele si prin delegatie, au puterea cheilor, aceia de a deschide in cer si pe pamant.

(Iar pe scurt) Arhitectura in vechime era numita Arta Regala, dar in vremuri si mai vechi i se zicea Arta Sacerdotala.