Omul de astazi transforma totul in "obiecte", incepand cu Omul insusi. Privirea pe care fiecare o arunca asupra lui insusi si asupra altuia nu are o dimensiune spirituala. Omul nu mai este privit decat ca o "caramida", neavand valoare decat ca o marfa. Bolnav fiind , el este privit ca un obiect , redus la membrul sau sau organul bolnav; el este un rinichi, un ficat, un femur sau un stomac, si aceste elemente, la randul lor, nu sunt privite decat ca mecanisme care nu-si mai indeplinesc functia.
Pamantul si Cosmosul intreg, aservite in mod radical, epuizate, reconstituite chimic, dar distruse in " sufletul lor viu", devin sterile.
Lumea aceasta este una a labirintului, a Arborelui care a rupt legatura cu samanta sa.
Omul, neinspirat de Cuvant ( Hristos) , proiecteaza asupra tuturor lucrurilor care-l inconjoara propria-i lipsa de semnificatie, in sensul etimologic al acestui termen; caci, in ochii sai, el a compensat acest gol printr-o exaltare a eului, ce va face obiectul une altei si altei caderi.
Astfel fiecare lucru este redus la stricta sa aparenta si dincolo de ea nu mai licareste nici o alta lumina, nu mai murmura nici un alt sunet, nici o mireasma nu se mai raspandeste, nici un pas de dans nu se mai schiteaza, prin care ar putea sa inainteze spre imbratisarea Cuvantului ( Hristos) si manifestarea prezentei sale in El. Intr-o asemenea atmosfera nici o inima nu bate. Totul ingheata , chiar si acest Dumnezeu "mort" ce mai este inca preaslavit, in templele goale ale atator parohii, de cativa credinciosi care, pentru a-i ramane fideli, raman la o constiinta religioasa deformata si infantila.
Ei nu se mai hranesc spiritual decat cu ritualuri lipsite de sens, din care orice simbol a fost inlaturat, deoarece era resimtit ca nesemnificativ si, deci inutil. Privirea aruncata asupra acestor texte sfinte din Sf. Evanghelie apare ca aceea aruncata asupra unor "oseminte" uscate supuse criticii istorice. Printr-o exegeza istorico-critica se incearca adunarea si analiza formala a textelor pentru a constitui un sistem la fel de inert, de uscat, din care este inlaturat tot ceea ce, din aceasta perspectiva , pare a fi depasit.
Moartea si invierea sunt circumscrise unui mit antic, in orizontul caruia preotul devine terapeut. Supra-eul religios, isi gaseste confortul prin identificarea sa cu lumea universitara, profund reductiva in materie de experienta interioara, iluminativa si total negatoare a calitatii unui alt spatiu si a unui alt timp decat cel asupra caruia ea are puterea de stapanire. Lumile ingerilor, creaturi nevazute ale caror spatii nu au fost inca atinse, dar care sunt experimentate de catre cei ce respira in spatiul liturgic al Invierii, sunt inlaturate.
Intr-adevar, daca in relatia noastra cu pamantul, cu plantele, cu animalele, cu toate elementele cosmosului, nu suntem constienti de aceasta dimensiune, daca nu ascultam cantand in fiecare din aceste elemente ingerul care le ocroteste si care intra in rezonanta cu cosmosul nostru launtric, noi creem caderea sau omul modern.
Nici o ecologie nu va avea prin ea insasi eficacitate, daca noi nu vom simti palpitand din nou Cuvantul in intimitatea fiecarui lucru, daca nu vom simti viata dansand in fiecare proces de transformare si daca noi insine nu vom intra in comuniune cu temeiul nostru creator Dumnezeu, izvorul si devenirea noastra.


Citam , pentru edificare, din dialogul unde "Parintele vesniciei" respinge cererea Luceafarului de a-l preschimba in fiinta muritoare:
Pornind de la aceste detalii intelegem semnificatia celor doua ipostaze ale Luceafarului cand se arata Catalinei:
Evident , incercarea lui Eminescu nu vizeaza glorificarea principiului luciferic, ci in fapt, ingroparea lui. Caci temei trufiei luciferice i se substituie in poem tema iubirii, ce tinde sa depaseasca frontiera dintre imanent si trenscendent.
Ceea ce se evidentiaza studiind de aproape viata religioasa a poporului nostru este naturaletea credintei crestine. O credinta care transfigureaza Cosmosul fara a-l distruge, nici repudia. O viziune globala a Universului care nu este pesimista, pentru ca binele va reusi, in final, sa triumfe asupra raului. Tot ceea ce traieste in Cosmos face parte din drama Mantuirii prin suferintele Mantuitorului Hristos. In virtutea acestei jertfe, pomii rodesc, animalele-si hranesc puii, mama-si leagana copilul etc. Lumea intreaga asculta de un singur principiu conducator : acela al ordinii si armoniei ( randuiala). Datorita acestui principiu , cosmologic si moral in acelasi timp, Universul intreg se mentine in conexiune, tot ceea ce exista demonstreaza solodaritatea dintre toate nivelele realitatii. Pana astazi s-a pastrat aceasta legatura mitica si mistica intre om si pamantul sau natal. Sentimentul ca sunntem rude cu pietrele,padurile, apele este frumos redat de Eminescu in Scrisoarea III :"...tot ce misca in tara asta, raul, ramul, mi-e prieten numai mie...", apoi noi mai avem sintagma :"Codrul,frate cu romanul", ca sa nu mai vorbim de universala categorisire a celor nascuti fara tata - " copii din flori".
Datorita credintei acestea, poporul nostru nu a cazut niciodata in pacatul disperarii de-a lungul tragicului nostru destin.
Mereu am avut speranta ca, in cele din urma Binele va triumfa asupra raului.
La inceput , inainte de cadere, pamantul si soarele, ca de altfel intreaga creatie, era unita in Dumnezeu. Prin cadere, Adam cade si din comuniunea lui cu lumea si din comuniunea lui cu Dumnezeu, caderea fiind inteleasa ca o izolare, insingurare. 


Acest soare interior este cel care face din om un antropos, ( ana- antropi = cel ce priveste in sus), o fiinta verticala, cu o stabilitate voluntara, o fiinta ale carei elanuri catre ideal, ale carei rugaciuni, sentimente inaltatoare si nobile se ridica asemenea tamaii spre cer. Acest soare interior il transforma pe om intr-un templu. 

Prin aceste cuvinte nu "filosofam" excesiv cata vreme mitul autohton al Marii Treceri - exprimat, bunaoara, de sute de texte ceremonial-funerare versificate - vorbeste de o calatorie finala a omului, ce se petrece necesar in lungul unui arbore urias, strabator de nivele cosmice si perceput ca o "scara la cer".
In realitate viziunea noastra e anormala, e o nalucire a adevaratei directii a Arborelui Lumii care dispare indata ce atingem planul de reflexie, adica in momentul cand oglinda apelor inferioare e sub noi.


( Numai sa poata ajunge... ceea ce, recunoastem nu este la indemana tuturor...)



Ortodoxia adevarata se afla toata adunata intr-o metanie, punctul de intalnire a smereniei; pe apofatic. Acolo in cupola smerita a inimii rugatoare se naste zilnic ortodoxia.Asa cum a fost ea perceputa si de neamul romanesc. E bine sa ne multumim sa meditam asupra Mesterului Manole, ca asupra unui univers spiritual de sine statator ce se leaga de mitul cosmogonic ( anthropocosmosul).